Luke Jude este miracolul ce s-a nascut cu 15 saptamani mai devreme decat ar fi trebuit, intr-o zi de noiembrie.
Eram in saptamana a 24 a de sarcina si ma indreptam cu masina spre spital. Cu o seara inainte aveam niste crampe insa nu m-am ganditi nici o clipa ca urmeaza sa nasc sau ca se intampla ceva cu mine si cu bebe…era mult prea devreme pentru gandul acesta.
In timp ce conduceam, durerile se intensificau si nu stiam cum sa reactionez…pana la urma am intrat intr-o mare panica. Am ajuns la spital, am luat repede liftul si de acolo m-au preluat asistentele. Din acest moment am inceput sa ma simt singura, pierduta, neajutorata si ma gandeam intruna cu ce am gresit sau daca am vreo vina in mod direct pentru ceea ce se intampla.
Doctorul a venit indata si concluzia: trebuie sa-l scoatem. Dar era atat de devreme, cum oare putea el supravietui?
Doctorul a fost cald si calm cu mine, dar in ochii lui se citea cumva o panica pe care eu ca mama am vazut-o, am simtit-o. Acel moment a fost terifiant pentru mine si pentru psihicul meu.
Sansele de supravietuire ale bebelusului erau doar de 20 % si astea cu deficiente de vaz, auz etc.
Am simtit ca totul se prabuseste asupra mea, ca viata ma pedepsea cum nu se putea mai rau. Totul era un vis urat din care vroiam cu toata speranta sa ma trezesc. De ce sa se intampla asta in conditiile in care am avut o sarcina fara probleme, am fost la toate controalele, aveam doar rezultate foarte bune, eu ma simteam excelent si fara prea multe simptome de femeie insarcinata..etc..de ce? De ce?
Frica mi-a invadat tot corpul in momentul in care m-au dus in sala de operatie, in mintea mea erau toate gandurile negre posibile si imposibile. Nasterea? Nu am apucat sa-mi vad copilul pentru ca l-au si intubat la neonatologie. Toate complicatiile din lume erau la el, micutul.
Am nevoie si acum parca de timp sa procesez tot momentul si de ce anume s-a intamplat asta. Era cel mai mic din sala dar asa de puternic. Avea doar 600 de grame greutate, incredibil nu-i asa?
Din momentul acela tot ce mi se intamplase in viata mea nu mai conta…totul era dat uitarii si nici o alta situatie nu ma putea dobori. Simteam ca ceea ce mi se intampla mie si familiei mele era graznic, unic si irepetabil in lume.
De aici a inceput calatoria fiului meu. Nu aveam idee inainte ce inseamna sectia de neonatologie dar pe parcurs mi-am dat seama ca este un loc plin de miracole si de minuni. Un loc tamaduitor. Pentru Luke era foarte dificil: probleme de vaz, auz, respiratie, greutate foarte mica etc. Nu am avut voie sa-l tin in brate decat dupa saptamani bune si atunci cateva minute, 2-3 poate si atat. Nu va pot spune ce este in sufletul unei mame, nu se poate exprima in cuvinte nimic din ceea ce simti atunci.
Prima data cand l-am tinut in brate era cu o zi inainte de Craciun. Avea atunci mai putin de 2 kg era asa de puternic ( din prisma mea) si l-am tinut la pieptul meu ( tehnica Kangoroo) ca un pui mic si gingas. Prima noastra atingere si imbratisare. Luke era cam agitat si cam nervos pana ne-am obisnuit.
Au urmat apoi perioade grele cu pneumonie, infectii peste infectii iar asistentele il scoteau foarte rar din incubator. Iarasi am asteptat saptamani intregi pana la o a doua imbratisare. Totul era ireal de bine cand il tineam in brate. Vorbeam cu el, ii citeam povesti, ii cantam si trebuia sa fie totul bine pentru ca asta ii promiteam in fiecare zi prin peretii incubatorului.
Chiar daca nu aveam voie sa il tin in brate, ii vorbeam zilnic pe o voce calda si lenta ( asa m-au invatat asistentele) pentru ca el ma auzea si avea nevoie de energia mea pozitiva si de prezenta mea acolo. Ne-am dat putere unul altuia si deveneam din ce in ce mai invincibili in fata oricaror obstacole ale sanatatii.
Neonatologia a fost locul in care am cunoscut si alti parinti in situatii mult mai grele decat mine. Am vazut cat sufereau si parca ma vedeam pe mine la inceputul calatoriei. Era groaznic de dureros sa ii vezi si sa nu-i poti ajuta fizic cumva.
Pentru noi a fost o iarna lunga, fara Craciun, fara Revelion, fara Mos Craciun, fara nimic dar cu Luke in viata noastra ceea ce ne-a schimbat radical vietile. Dupa atata suferinta am devenit parca amortiti: nu mai stiam sa zambim, nu mai aveam lacrimi sa plangem de bucurie sau de tristete…nu mai stiam cum sa reactionam la o veste buna sau rea.
Cam asa si-a petrecut Luke primele sarbatori din viata sa. Au fost momente grele, multe transfuzii de sange, multe interventii, infectii si probleme dar Luke, un luptator a inceput sa ia in greutate, sa respire singur si in cele din urma eram apti sa mergem acasa.
4 luni am stat in spital si nu vroiam decat sa-l vad ca traieste, acolo in incubator atat. Nu uitam nici o secunda ca la nastere medicul mi-a spus ca 20% sanse de supravietuire dar eu am refuzat sa cred acest lucru.
Am ajuns acasa. Unii ar spune ca de acum intram pe fagasul normal al dezvoltarii si ne calmam dar n-a fost asa. Tuburi respiratorii, monitoare pentru bataile inimii etc. A inceput o alta etapa din calatoria lui Luke.
Luke m-a invatat ce inseamna sa traiesc si sa lupt pentru fiecare secunda din viata mea pentru ca el asta facea mereu. Dorinta lui de a trai era zdrobitoare.
Ce am invatat din experienta prematuritatii?
– Ca nimic in viata nu este garantat dar trebuie sa nu renunti la lupta ta;
– Ca rabdarea este arma succesului; lucrurile au un traseu anevoios si indelungat;
– Ca fiecare zi este o binecuvantare de la Dumnezeu; El mi-a oferit acest miracol si eu sa plang?Nu..lupt alaturi de el!
– Am invatat sa cred. Totul este posibil in viata noastra;
– Am invatat sa sarbatoresc si sa ma bucur de orice moment. Fiecare bataie de inima, fiecare repiratie, fiecare mililitru de lapte era demn de sarbatoare;
– Realizarile mici au o insemnatate extraordinara, trebuie sa invatam sa ne bucuram unii de altii si fim constienti de darurile pe care le primim de la viata!
– Am invatat ca trebuie sa ajut oamenii acre trec prin aceeasi suferinta cu a mea;
– Trebuie sa fim recunsocatori tuturor celor prezenti in viata noastra;
Pentru mamele cu prematuri le pot transmite un mesaj: Aveti incredere in miracolo! Ele exista!
Citeste mai multe accesand: http://www.peekabooicu.net/2013/11/24-weeks/
Comenteaza