Cand eram copila, adoram povestile. Lectura obligatorie de la scoala o
citeam si conspectam pentru ca eram fortata. De mama. Eram un copil mediocru la scoala. De 8, 9 si 10. Abia in liceu m-a lovit ceva si ma ofticam pentru un 9. Am luat bursa si coronita. Mama ce fericita eram. Adica eram fericita ca in sfarsit o vedeam pe mama fericita.

Ca tare ma mai mustra in scoala primara ca luam locul 2. De parca ramaneam repetenta. Asa de rusine ii era.
In fine. Ideea e ca in fiecare vacata aveam lectura impusa. Dar eu incepeam tot cu povestile nemuritoare. Imi placea partea cu ‘a fost odata’ ca si cum era oricand posibil sa se mai intample iar. Poate chiar mie.

Eu chiar credeam ca am fost ceva zana, imparateasa, printesa ceva. Nu stiu daca eram eu defecta sau asa cred toate fetitele.

Si abia dupa o poveste care se incheia cu ‘si au trait fericiti pana la
adanci batraneti’ imi gaseam energia sa mai citesc si altceva. Cu sila. Ca stiam ca vine mama de la serviciu si verifica conspectul dupa ce citeam un
numar impus de pagini. O faceam de frica. De frica sa nu ma certe.

De frica sa nu ma loveasca/ urecheze/ pedepseasca. Ma apucau tremuricii cand ma uitam
la ceas si vedeam ca se apropie ora ei de ajuns acasa.

Oricum ma certa. Ca scriam stramb, urat, gresit, mancam litere, puneam data
gresit. Faceam eu ceva. D’aia si frica non stop. Si al naibii de facut, cu cat imi era mai frica, cu atat greseam mai tare. Ca eu ma concentram sa scriu ceva acolo, nu sa redau in modul meu ce citisem, din ceva ce oricum nu-mi placea.

Si pentru ca niciodata nu faceam bine, eram pedepsita. Si nu aveam voie
afara. Si imi tragea jalujelele ca sa nu ma mai zgaiesc pe geam. Sa revin la citit. Bleach. Nici nu mai vreau sa-mi amintesc. Nu mi-a placut sa fiu copil.

Asa ca iar ma refugiam in ‘a fost odata…’. Acolo era frumos, posibil.
Acolo era speranta mea ca intr-o zi o sa inving ‘raul’ si o sa fie bine pana la adanci batraneti. Ce imi placea baghetele magice! Ptii! Ce imi doream si eu una. Sa imi schimb viata.

Dar nu am avut. Evident. In anii 80…ce jucarii si baghete?
Azi imi dau seama ca prea am crezut ca adultii au viata pe care si-o doresc,
ca fac numai ce vor, ca nu au griji si ca nu dau socoteala…

Asa ca inchei si eu cu ‘a fost odata o copila care credea ca va avea o
bagheta magica care va indeparta tot raul si va crea o lume minunata, ca in
basme’. Asa ca sa fie optimist:)