Cititi cu atentie rezumatul vietii unui tata de prematur:
Numele lui este Wayne iar fiica lui s-a nascut cu 15 saptamani mai devreme.
In decembrie 2013 sotia mea era insarcinata in 15 saptamani si primele crampe au inceput sa apara. Din momentul acela ne-am informat repede pe google si am observat ca sunt semnele unei nasteri premature. Niciunul din noi nu a vrut sa creada ca este vorba despre acest lucru. La miezul noptii a intrat in travaliu iar 45 de minute mai tarziu s-a nascut cea mica. Imediat dupa nastere a fost dusa in incubator si toti medicii erau sceptici vis-a-vis de supravietuirea acesteia. Ni s-au dat doar cateva ore ca si termen pentru ca situatia nu era deloc fericita. 5 minute ni s-a permis accesul in sectia de neonatologie.
In cateva ore a fost transferata la cateva mile distanta de locul prezent pentru ca medicii nu aveau toate resursele pentru a o face bine. Sotia mea a stat in spital 5 saptamani si nu a parasit nici o zi clinica.
Am fost pusi frecvent in situatia de a o pierde insa nu ne-am pierdut speranta si increderea in medicii si toata echipa de acolo care au devenit intre timp o parte din familia noastra.
De Craciun am auzit-o prima data plangand si a fost prima data cand am luat-o in brate. Mirific, nu-i asa?
Acum are aproape 10 luni iar viata noastra si bucuriile noastre se masoara in fiecare zi.
Fiica mea are si pagina de facebook, pagina pe care am creat-o accidental sau poate nu. Aveam nevoie de oameni care sa ne inteleaga din toate punctele de vedere ale prematuritatii. I-am gasit si am construit o relatie fascinanta, si am invatat o sumedenie de lucruri, si am primit mii de sfaturi si suport care ne ajuta extraodinar de mult.
Astazi pagina ei are 23600 de like-uri. L-am numit efectul in lant Daisy…toata lumea venea spre noi si ne cauta pentru a ne sustine moral, pentru ca de asta aveam nevoie. Va vine sa credeti ca de la un nestiutor despre prematuritate am ajuns sa scriu o carte?
De ce am facut asta? Pentru ca am vrut sa ofer inapoi si altor parinti tot ce altii mi-au daruit mie. Aveam multe informatii primite, le-am sintetizat, le-am analizat si le-am pus intr-o carte. M-am hotarat deasemenea, sa ii scriu fetitei mele care era in spital cate o scrisoare in fiecare zi. Peste ani si ani este absolut necesar sa stie ce i s-a intamplat si ce ni s-a intamplat. Atatea emotii si trairi care nu meritau a fi pastrate doar sub aspectul unei amintiri.
Daca ar fi sa recitesc totul, nu cred ca as mai putea, nu as mai avea inteligenta emotionala necesara…mi-ar fi cumplit de greu.
Mi-am dorit ca aceasta carte sa fie de fapt o mostenire emotionala pentru toti parintii aflati la sectia de terapie intensiva. Am facut 50 de copii pe care sa le daruiesc efectiv parintilor de la neonatologie. Ceea ce vreau sa ofer este speranta pe care majoritatea parintilor si-o pierd in astfel de momente.
Ok sunt copii care s-au nascut mai devreme cu 5 -8 -10 saptamani dar a mea cu 15 saptamani mai devreme si am avut final fericit.
Asta ar trebui sa invete fiecare… ca exista speranta si final fericit.
Sursa materialului:
Comenteaza