Nu imi explic acest sentiment…desi a fost o perioada foarte grea, cu momente ce se depasesc cu dificultate, imi amintesc cu drag si emotie cum acum 3 ani si jumatate a venit pe lume, la doar 32 saptamani, cel de-al doilea copil al familiei noastre.

A fost o sarcina normala, fara probleme. Travaliul s-a declansat pur si simplu in saptamana 32 de sarcina. Am nascut normal si fara anestezie un baietel de 2200 gr si 45 cm.

Bogdan era denumit URIASUL, pentru ca dintre toti copiii sectiei de prematuri era cel mai mare. ‘Colegii’ lui de salon nu aveau mai mult de 1600 grame iar cea mai mica fetita avea 800 de grame.

Deoarece eram la a doua nastere si necunoscand cu adevarat ce inseamna un copil prematur,  ma asteptam ca si de data aceasta sa fie la fel, poate putin diferit pentru ca aveam de-a face cu un copil nascut inainte de termen. Insa nu a fost chiar asa…

Imediat dupa nastere nu am reusit sa-mi vad copilul, deoarece medicii l-au luat repede pentru acordarea primului ajutor.

Pentru ca ma simteam bine, am fost dusa imediat in salon unde am avut parte de un sentiment ciudat. Toate mamicile aveau in brate puiutii lor, eu eram singura…

Prima incercare de a intra in sectia de prematuri a fost fara succes. Mi-au spus ca nu pot intra, nu mi-au dat prea multe explicatii. Am reusit intr-un final sa vorbesc cu medicul neonatolog care m-a adus cu picioarele pe pamant spunandu-mi: ‘’Nu pot sa ma pronunt acum, daca trecem de cele 24 ore considerate critice …mai avem o speranta”.

Abia atunci am realizat cu adevarat ce inseamna un copil nascut cu 2 luni inainte de termen. Cand am vazut prima data copilul in incubator si conectat la tot felul de aparate, incapabil sa respire singur, cu o branula care ii tragea  pielea fina a bratului, brat ce era putin mai gros ca degetul unui adult, am ramas fara suflare.

Am intrebat daca pot sa-l ating si i-am atins talpa piciorusului, dupa care aparatele au inceput sa piuie, semnaland ca ceva nu e in regula. Asistentele mi-au cerut sa ies, explicandu-mi ca probabil, copilul a simtit prezenta mea si a devenit agitat, agitatie care insemna mult prea mult pentru el si-l facea incapabil sa respire. Nu stiu daca prezenta mea a fost cauza…Asistentele au chemat medicii, care au reusit sa-l stabilizeze.

M-am intors inapoi in salon alaturi de celelalte mamici care aveau copiii langa ele, putand sa-i alapteze, sa-i mangaie……..Eu mergeam din 3 in 3 ore la alaptat.

Ce insemna alaptatul?! Trebuia sa mulg laptele intr-o cana alba metalica, pe care o lasam langa incubator. Asistentele il hraneau prin gavaj.

In aceea perioada 3 maternitati din Bucuresti au fost inchise din cauza unui virus ce facuse deja victime; de la spitalul CFR 2 toate pacientele au ajuns la spitalul Universitar, favorizand astfel incarcatura microbiana. Pentru precautie nu s-au mai facut internari la sectia de ginecologie/ maternitate, pentru dezinfectarea saloanelor .

In aceste conditii, in fiecare zi se faceau externari, pana ce am ramas pe un etaj intreg al spitalului, doar noi, mamicile de prematuri. Am fost mutate toate in acelasi salon, lucru care nu ne-a facut deloc bine.

Era suficient sa planga una, pentru ca in urmatoarea secunda plangeau toate. Unele dintre noi erau mai pesimiste, altele mai optimiste, unii dintre prematuri faceau progrese mai rapide, altii mai lente.

Dupa cateva zile am fost mutate in salon cu puiutii. Fiecare pat de mamica era insotit de un incubator.  Copiii se opreau din cand in cand din respirat. Trebuia sa anuntam asistentele sau sa intervenim noi conform instructajului.

Cand aveam momente de depresie, faceam un tur al salonului, priveam ceilalti copiii si ma duceam la al meu, care mi se parea intradevar URIAS in comparatie cu ceilalti, pe care cu greu ii puteam numi copii. Erau copii foarte mici, unii cu malformatii grave altii mai putin grave.

Datorita faptului ca Bogdan a avut o greutate mare, pentru un copil prematur nascut la 32 saptamani, a avut parte de o recuperare rapida si dupa doua saptamani am fost externati. Nu a luat in greutate, probabil si din cauza lactatiei, care se diminuase datorita oboselii psihice si fizice insa putea sa respire singurel iar asta era cel mai important.

De teama, nici un membru al familiei nu-l lua in brate. Era asa de mic si dependent de mine! La inceput a mancat lapte matern cu lingurita, apoi cu biberonul si foarte tarziu de la san, insa obosea foarte repede, iar suptul pentru el era un efort fantastic. Gafaia si facea pauze foarte dese.

Simteam nevoia sa-l tin lipit de pietul meu tot timpul si sa-i ofer protectie. Din cauza faptului ca mai aveam o fetita care avea doar 1 an si 7 luni si care avea si ea nevoie de atentie, la un moment dat am inceput sa obosesc si a aparut renumita depresie postnatala.

M-au ajutat apropiatii familiei care mi-au luat din responsabilitati si astfel lucrurile au inceput usor sa intre in normal.

Hainutele foarte mici pentru prematuri, ii ramaneau  mici si facea progrese vizibile de la o zi la alta.

Nu a avut nici o problema din cauza prematuritatii in schimb in dezvoltarea lui s-au vazut pana la aproximativ 1 an, cele doua luni cu care a venit mai devreme: a avut colicii pana la 6 luni, a stat in fundulet la 8 luni, etc.

O perioda am tinut legatura cu cateva dintre mamicile ce au avut copii cu greutate de aproximativ 1000 de grame si care, dupa saptamani bune de spitalizare au reusit sa ajunga acasa cu minunile lor.

Acum la 3 ani si jumatate, Bogdan este un copil foarte sociabil si istet. Are o personalitate asa puernica, incat incep sa cred ca s-a nascut mai repede pentru ca ‘asa a vrut el’.

La gradinita,  plansetele lui le gasesc la panoul de onoare, imi face declaratii de dragoste si ma uimeste in fiecare zi cu cate ceva. Este mai istet si mai dezghetat decat alti copii de varsta lui.

Sunt o mamica si o sotie fericita alaturi de cei doi copii Bogdan ( 3,5 ani), Bianca (5 ani)  si  sotul meu.

Multa putere mamicilor de prematuri! Cu rabdare si credinta, totul  se transforma la un moment dat intr-o poveste frumoasa.

                                                            Cristina Zarnescu,  Bucuresti