Vestea sarcinii a venit usor, frumos, nici macar nu incercasem foarte mult sa avem un copil si deja a venit anuntul. A fost prima ecografie, totul era in regula, era prezent acolo la mami in burtica, inimoara batea, era un mic punct acolo.

“Socul” a venit la urmatoarea ecografie cand medicul ne spune: ”Sunt doi!” si noi ne-am uitat unul la celalalt, pe mine m-a apucat rasul, nu stiam ce sa cred, sotul se uita la mine, doctorita imi spunea sa ma linistesc pentru ca nu poate face ecografia. Am decis sa tinem secret si sa facem o programare la un alt medic pentru confirmare sau infirmare. Si a fost confirmare.

A fost o sarcina fara probleme majore, in afara unui “rau” crunt care a durat de la 6 saptamani pana la 12 saptamani. Am mers la serviciu pana aproape la 32 de saptamani cand am zis ca e cazul sa ma linistesc si eu.

Practic nu au fost semne ca e ceva in neregula, in afara faptului ca mi se umflasera foarte tare picioarele. Doctorita care imi urmarea sarcina a decis sa ma interneze ca sa pot fi monitorizata. Mi-am facut analizele inainte de internare, m-am internat si am asteptat cuminte rezultatele.

Aveam 35 de saptamani de sarcina.   

Au sosit rezultatele. Valorile la analizele la ficat erau foarte mari, la fel cele la urina. Era clar ca se petrecea ceva. Mai tarziu am aflat ca facusem preeclampsie, o afectiune destul de des intalnita in cazul sarcinilor multiple.

M-am internat intr-o zi de marti, miercuri dimineata au sosit analizele, doctorita ar fi vrut deja sa-mi faca cezariana, dar nu avea sala libera. A ramas pentru joi dimineata, la prima ora. Nu mai stiu cat am dormit cu o noapte inainte de operatie, stiu ca ma tot trezeam, mi se parea ca nu-i mai simt si asteptam sa miste.

A doua zi, pe 13 mai 2010 (de Inaltare, in acel an), la ora 07:40 a venit pe lume Matei, la 07:42 Mirela. Matei a avut la nastere 1900 grame (un “slabanog”), Mirela 2000 grame. Primele note au fost 6 (Matei) – din cauza problemelor de respiratie, 7 (Mirela). Am stat la terapie intensiva si eu si ei.

Abia pe 14 mai i-am vazut prima data, imi amintesc ca ma gandeam “Astia sunt ei?”. Pe ei i-au mutat intr-un salon dupa 2 zile, eu am mai ramas la terapie intensiva pentru monitorizare.

Am ramas in spital 3 saptamani, spitalul fiind Maternitatea Cuza Voda din Iasi, cel mai important din zona Moldovei si catre care sunt referiti sute si sute de nou-nascuti cu probleme din judetele invecinate. Copiii au fost internati in sectia de neonatologie a acestei maternitati, sectie dotata la standarde occidentale, beneficiind de o echipa de medici si asistente de exceptie.

Ne-au fost alaturi din primele clipe, chiar si atunci cand ne certau ca nu am ajuns la timp ca sa-i schimbam si sa-i hranim.

3 saptamani in care asteptam cu infrigurare foitele de urmarire in care ni se spunea ce greutate aveau la ultima cantarire, 3 saptamani in care ba mancau, ba nu mancau, 3 saptamani in care azi lua Matei 20 grame, maine le dadea inapoi, 3 saptamani in care noi, mamele, ne-am incurajat reciproc, si pot spune ca si azi tin legatura cu una dintre ele, 3 saptamani in care am vazut minuni vii, dar si tragedii.

Eram cu ei la aproape toate mesele, mai putin cea din miez de noapte (in jur de ora 3:00), cand dormeam si noi, mamele. La un moment dat cat eram in spital, m-am intalnit cu o asistenta dintre cele care ii ingrijeau, eu neavand pe fata masca pe care eram obligata sa o port cat stateam la copii, si nu m-a recunoscut doamna respectiva.

3 saptamani in care am vazut parinti disperati, dar totusi optimisti. Am vazut copii care poate in alte spitale nu ar fi avut nici o sansa si care in sfarsit plecau acasa (dupa nu stiu cate saptamani de internare). Nu voi uita niciodata sunetul facut de un aparat care incepea sa “tipe” cand saturatia de oxigen a unui bebelus scadea sub un anumit prag.

Nu voi uita bucuria cu care mamele isi pregateau hainutele mult prea largi pentru a-si lua copiii acasa si usurarea cu care ne spuneau “La pranz am plecat.”

3 saptamani din care s-au sters multe, dupa cum constat azi cand va scriu acest mesaj. In unele momente, atunci cand ma simt depasita de situatiile de peste zi, imi amintesc ca as fi putut sa-i pierd atat de usor, dar totusi Doamne-Doamne a avut grija sa aranjeze lucrurile in asa fel incat sa nu se intample asa.   

Finalul? La 3 ani si 5 luni (varsta biologica) suntem la gradinita la grupa mica. Suntem doi copii foarte isteti, nimic din aspectul nostru fizic nu tradeaza faptul ca ne-am nascut prea devreme.

Ne place sa ne jucam in parc, ne place sa ne plimbam, sa ne uitam la desene animate si sa ascultam muzica pentru copii. Ne plac doctorita Plusica si Fulger McQueen, Matei ar avea un milion de masini si cred ca tot nu ar fi suficiente. Mirelei ii place sa “trateze” jucariile, e o fetita foarte rabdatoare, sufletista si sensibila. Matei e dornic de afectiune, e mai activ si nu sta locului nici macar atunci cand mananca.

Mamicile in aceeasi situatie nu trebuie sa piarda din vedere ca micutii lor sunt niste luptatori mai puternici decat isi pot inchipui. Sunt niste sufletele care au nevoie de ele, sa le simta aproape, sa stea cu ei cat mai mult, chiar si daca ii desparte geamul de sticla al unui incubator.

Si mai ales, sa aiba rabdare….clipa in care vor pleca cu totii acasa vine, chiar daca e dupa 5 zile, 3 saptamani sau mai mult.

Oana Sandulesei, Iasi