Nu stiu la voi cum e, dar la mine in postura de adult, de cate ori mi se adreseaza intrebarea „de ce?”, dupa ce am facut ceva, am un sentiment inconfortabil. Uneori in mod deliberat, imi vine sa raspund copilareste, simplu: „De-aia!”.

Probabil ca te astepti sa-ti vorbesc despre etapa de varsta a copiilor in care sirul lor, al „de ce-urilor”, pare interminabil si pentru care nu esti niciodata suficient de pregatit.  Dar nu, am sa-ti vorbesc despre sirul tau interminabil de „de ce-uri” pe care il adresezi copiilor si, crede-ma pe cuvant, nici ei nu au toate raspunsurile pregatite. Ba chiar nici nu se gandesc ca ar trebui sa aiba vreun raspuns. Intrebarea care incepe cu „de ce” are un efect deloc productiv asupra noastra, ba din contra ne inhiba si pana nu descoperim cauza acestui efect continua sa ne deranjeze toata viata. Gandeste-te putin la cum te simti atunci cand sotul/sotia sau copilul te intreaba lucruri de tipul: „de ce nu ai sunat?”, „de ce nu imi cumperi jucaria X”, „ de ce te-ai suparat?”. Probabil ca raspunzi acestor intrebari, insa cum te simti s-ar putea sa fie o cu totul alta poveste.

Adevarul este ca inca de mici suntem conditionati sa nu ne simtim confortabil cu intrebarea „de ce…”, din simplul motiv ca ne-a fost adresata pentru a ne justifica actiunile, sentimentele, atitudinile. Este o prima forma de rezistenta, contestare si evaluare a celorlalti care planeaza asupra noastra si care este intarita si mai mult, definitoriu chiar, in scoala: „de ce nu ti-ai facut tema?”, „ de ce nu stii X lucru, ca eu l-am predat?”, „ de ce sa-ti dau nota mai mare?”.

Intrebarea „de ce…” omite un element esential in procesul gandirii: validarea. Ca sa ne putem simti confortabil in postura de a ne justifica actiunile, starile, atitudinile, mai intai avem nevoie sa percepem ca celalalt – emitentul – a luat la cunostinta si ne spune efectele asupra lui.

Spre exemplu: „ Nu m-ai sunat. Ma steptam sa o faci daca intarzii. Ce s-a intamplat?” „ Pentru azi aveai de facut tema X si eu vroiam sa verific ce ai inteles. Cum de nu ai facut-o?”

De cate ori ni se cer explicatii fara a primi si motivele pentru care ni s-a cerut acest lucru, traim sentimentul neplacut al invalidarii, ca si cum trebuie sa-mi justific ceea ce simt, fac sau gandesc in fata celorlalti. Acest lucru ne macina stima si increderea in sine.

Imagineaza-ti acum, tirul de intrebari pe care la randul tau il adresezi copiilor tai si cam ce efecte produce el in timp asupra increderii lor in sine si a raportarii la ceilalti. Gandeste-te cum este sa traiesti zilnic fiind nevoit sa gasesti si sa oferi raspunsuri la intrebari precum: „de ce tipi?; de ce lovesti?; de ce nu mananci?; de ce nu ai spus ca vrei la toaleta?; de ce nu ai strans jucariile?; de ce nu vii cand te strig?; de ce nu te dai jos din leagan cand iti spun?; de ce nu esti cuminte?; de ce nu o asculti pe bunica?; de ce dai mancarea pe tine?; de ce arunci pe jos? etc.”. Daca ar putea copilul probabil ca ti-ar raspunde simplu: „Nu stiu exact de ce fac toate acestea, dar ma astept sa ma ajuti tu”.

Pentru a incuraja un copil, dar si un adult, sa constientizeze mai bine ce a facut, ce simte sau ce gandeste avem nevoie sa punem intrebari generatoare cu adevarat, de un raspuns. Inseamna sa invatam treptat sa inlocuim „De ce?” cu intrebari precum: „ce nu iti place la mancare”; „ cum de esti suparat?”; „ ce ai vrut sa faci cand ai aruncat jucaria?”; „ ce inseamna cand tipi?”; „ ce ai vrut sa-i spui fratelui tau cand l-ai lovit?”.

 Acesta este „de ce-ul” justificativ pe care il folosim, insa mai folosim si „ de ce-ul” demonstrativ: „ de ce nu ceri frumos”, „ de ce te chinui sa …si nu faci asa?”. Si aceasta forma de folosire a „de ce-ului” este la fel de daunatoare ca si prima, deoarece blocheaza capacitatea de invatare, de evaluare si inoculeaza raspunsuri gata servite problemelor.

Intentiile tale, ca parinte sunt cu siguranta pozitive si probabil ca folosesti acest tip de intrebare cu scopul de a corecta, de modela si a intelege la randul tau ce fac copiii tai. Insa este important sa intelegem cum functioneaza pana la urma psihicul nostru, deci si al copiilor tai.

Creierul asimileaza informatii si le proceseaza, iar limbajul este un cod care simplifica datele complexe, ajutandu-ne sa mentinem legatura cu mediul, dar si cu viata noastra interioara. Daca la un mesaj lingvistic care depaseste capacitatea unui copil de a procesa mai este atasata si o informatie non-verbala negativa (o privire dura, furie, insatisfactie, dezgust etc.), atunci prin repetitivitatea acestuia, creierul lui va asimila si codifica comportamentele sale in functie de acestea. Este legea evidentei: „daca ori de cate ori eu fac X lucru mi se cer explicatii si mama (tata) este furioasa, inseamna ca…nu sunt in regula, nu sunt suficient de bun, nu sunt acceptat etc.”; „ daca fac lucruri si ceilalti nu sunt de acord cu ele, inseamna ca nu mai are rost sa incerc lucruri”.

Pentru a corecta copilul, a-l modela si a-i impune limite avem nevoie de dirijare. Dirijeaza-ti copilul sa inteleaga cum de a ajuns la un anumit rezultat si capacitatea lui de indreptare va creste considerabil, evitand in acest fel si crearea unor blocaje emotionale sau crearea unor cognitii irationale.

Cu alte cuvinte, in loc sa-i mai ceri justificari (asa cum au facut si cu tine parintii si profesorii) pentru ce face sau simte, incercati impreuna sa descoperiti cum de s-a intamplat acel eveniment. Aceasta abordare dirijeaza atentia de la rezultatul nedorit catre procesul care a dus la acel rezultat, iar adevarata corectare are loc la acel nivel.

Printr-o intelegere simpla a ce este limbajul si cum ne putem folosi de el cu adevarat in folosul nostru si prin mici modificari in utilizarea lui, putem obtine rezultate pozitive si constructive. Schimbati „de ce-ul” cu „ ce?” si „cum?”.

 De ce sa mai vrei sa folosesti de ce?

Oana

logo oana

 

 

Despre psih.Oana Popescu – Argetoia puteti gasi mai multe detalii si pe adresele: http://oanapopescuargetoia.ro/ ; https://www.facebook.com/pages/PSIHOinFormat-de-psih-Oana-Popescu-Argetoia/303444323014961