„De ce?”

O intrebare banala pentru multi oameni…dar nu si pentru noi, parinti de prematuri…Neputinta, uimire, bucurie, nerabdare, suparare si speranta…sunt sentimentele si trairile care au izvorat din noi, parinti de prematuri. Ordinea nu este intamplatoare, iar povestea pe scurt, este astfel:

NEPUTINTA

Ne-am dorit de foarte mult copii…ne doream pentru ca ne simteam incompleti, iar viata ni se parea ca nu are sens fara „ei”. Ca majoritatea cuplurilor, ne-am propus ca dupa nunta, sa ducem iubirea la un alt nivel, sa devenim parinti.

A urmat o perioada grea, presarata cu multe momente grele, care pun la incercare atat psihicul fiecarui partener, cat si iubirea dintre ei…Cauza?…NEPUTINTA de a ne indeplini acest vis. Au urmat nenumarate analize, investigatii, vizite prin diferite clinici, pentru a gasi o cauza…nu s-a gasit niciuna…raspunsurile primite erau trase la indigo: se va intampla „cand va vrea Dumnezeu”.

Pe acest fond de stres au aparut, inevitabil, reprosurile in cuplu…nu e demn sa intru in detalii si nici nu o voi face…dar marturisesc ca au fost astfel de momente, in care ne scap vorbe pe care le regretam ulterior, vorbe goale care ne indeparteaza atat unul fata de celalalt, dar si de la visul cu care am plecat la drum. Am trecut peste aceste momente, ne-am unit si mai tare si am incercat, cu mari eforturi financiare, sa facem o fertilizare in vitro. Am facut si acest pas…din pacate, fara succes.

A urmat o perioada de cadere, atat psihic, cat si fizic…Eram coplesiti de acest sentiment de NEPUTINTA, si in mintea noastra rasuna doar banalul „de ce”?

UIMIRE

Sa nu credeti ca am capitulat…din contra, am strans din dinti si am mers mai departe. Alte analize, alti medici si investigatii si mai amanuntite…tot nicio cauza descoperita.

Am incercat din nou alta procedura de fertilizare in vitro, de data aceasta cu o doamna doctor pe care am vazut-o intamplator la televizor…am luat-o ca pe un semn. Ne-am facut o programare, analizele de rigoare, si apoi am demarat din nou procedura de fertilizare.

La recomandarea noastra au fost introdusi 3 embrioni, cu speranta ca macar unul „sa se prinda”, avand in spate o fertilizare nereusita cu 2 embrioni. Dupa cateva zile de asteptare, care parca au fost ani, am primit vestea ca vom fi parinti! Nu ne venea sa credem, eram plini de UIMIRE…

BUCURIE

Perioada urmatoare dupa aflarea vestii a fost divina…radeam de unii singuri, nu mai dadeam importanta la lucrurile marunte din viata noastra, pe seama carora ne sicanam candva, ratele de la banca deja le ignoram(asta nu inseamna ca nu le plateam ?). Era o BUCURIE sa ne trezim zi de zi si sa ne facem planuri la „ cum va fi?”…Bucuria avea sa fie si mai mare…la prima ecografie ni s-a spus ca vom avea gemeni…simteam ca traim un vis, afisam amandoi un zambet tâmp si parca nu ne mai stapaneam emotiile.

La urmatoarea ecografie a urmat o bucurie si mai mare…aveau sa fie tripleti. Desi ni s-a pus in vedere faptul ca am putea opta pentru eliminarea unui embrion, nu ne-am gandit vreo clipa la asa ceva…trecusera 5 ani in care am sperat si visat la acest moment, 5 ani de stres, deznadajduire si lupta. Si apoi ne-_am zis „daca asa a vrut Dumnezeu”, inseamna ca stie El mai bine…

NERABDARE

Ne-am obisnuit cu ideea ca vom fi parinti si am inceput sa ne documentam cat se poate de mult cu privire la cresterea minunilor ce vor veni in viata noastra, sa fim cat se poate de responsabili. Am inceput sa cumparam diverse lucruri necesare, sa mergem la alte ecografii…îi vedeam cum cresc de la o luna la alta…era un miracol pentru noi si abia asteptam sa-i tinem in brate…eram plini de NERABDARE.

SUPARARE

Aveam sa fim adusi cu picioarele pe pamant…sa fim nevoiti sa ne acceptam acest destin, acest drum in viata, care nu urma sa fie unul usor deloc, ci din contra. Pe scurt, la 23 de saptamani de sarcina au aparut nistre contractii puternice si deloc normale. Am plecat de urgenta, la ora 3 noaptea, la o clinica particulara unde era medicul de rezerva insarcinat sa ne monitorizeze, intrucat cel de drept era in concediu in acea perioada.

La camera de garda, dupa efectuarea investigatiilor, ni s-a spus ca vom fi internati de urgenta…zic „vom fi”, desi doar sotia trebuia internata, insa in aceasta calatorie am plecat impreuna si impreuna vom depasi si greutatile. Am stat amandoi in rezerva zi si noapte, timp in care am dormit pe jos, pe o saltea.

Au urmat nopti la rand in care trebuia sa tin intr-un caietel o evidenta a contractiilor pe care le avea sotia, ora cand apareau, precum si o apreciere a intensitatii acestora. In acest timp sotia era perfuzata continuu cu o substanta care îi putea fi fatala daca i se administra mai mult de 48 ore…dorinta de a fi MAMĂ a intarit-o si a motivat-o totodata. Cu rugaciuni si scrâsnete din dinti a stat 3 saptamani pe perfuzii, ignorand posibilitatea de a suferi un infarct.

La 26 de saptamani a nascut, cu mult inainte de termen, 2 fetite si un baietel…cu o greutate la nastere cuprinsa intre 750 si 800 de grame, minuni ce au fost intubate imediat pentru a putea supravietui…

Cand am intrat la terapie intensiva nou nascuti, pentru a-i vedea, am ramas stana de piatra…. A fost departe de ideea pe care o aveam in minte si cum mi-i imaginam. Erau minusculi, plini de furtune si de perfuzii, tinuti in viata cu ajutorul aparatelor. Ne-am adunat, ne-am imbarbatat si am spus „mergem mai departe”. A urmat o perioada grea…foarte grea.

Costurile de spitalizare si tratament, pentru 20 zile, au fost de aproximativ 60 000 lei(600 milioane lei vechi); pentru aceasta suma am facut un credit de nevoi personale. Prognosticul nu era incurajator deloc…ni s-a spus ca bebelusii vor necesita spitalizare de 3-4 luni…nu aveam resurse financiare pentru a putea sustine acest tratament.  In final, am reusit transferul la un spital de stat.

Necazurile nu aveau sa se opreasca si am fost incercati din nou…de aceasta data am fost pur si simplu ingenuncheati…atat la propriu, cat si la figurat. Intr-o dupa-amiaza, dupa ce ne-am intors de la spital din vizita, deoarece nu aveam voie sa ramanem cu ei, noi ducandu-le zilnic lapte matern pe care sotia il scotea in prealabil, am fost sunati de la spital…”veniti de urgenta, baietelul are probleme si nu stim cat il mai putem tine in viata”.

Nu as putea descrie in cuvinte ce am simtit atunci si nici putere sa rememorez nu mai am…am lacrimi in ochi si in timp ce scriu aceste randuri. Am plecat de urgenta la spital, amandoi eram dezorientati, pierduti, nu ne mai puteam aduna, simteam ca nu mai puteam indura toate acestea…si iar ne rasuna in minte acel banal „de ce?”. Am ajuns la spital…imaginea a fost una apocaliptica…Andrei, caci asa il cheama, nu mai era roz, asa cum sunt bebelusii sanatosi, era vânăt…aparatele la care era conectat țiuiau intr-una, personalul medical se agita in jurul lui, in timp ce o asistenta ne-a spus ca a fost resuscitat de 3 ori.

Am simtit cum cade cerul pe noi…o incercare teribila, la care nu credeam ca vom fi supusi ca si parinti. Dar Andrei a trecut peste acest hop, iar Dumnezeu ne-a dat putere…ne-a dat putere sa facem fata unei alte drame. Fetita cea mica, Eva, asa o chema…a facut tripla septicemie in spital, pe langa alte complicatii ale prematuritatii.

Am facut eforturi considerabile si am cumparat medicamentele necesare tratamentului din strainatate…au fost zeci de milioane cheltuiti, nimeni nu le mai tine socoteala…totul cu speranta ca se va face bine…Din pacate, El a avut alte planuri pentru ea..si ne-a luat-o.

Nu ni s-a permis sa o tinem in brate decat atunci cand ea a plecat la cer, pentru ca era conectata la 6 perfuzoare simultan si ventilata mecanic…Cuvintele sunt de prisos…Nu mai eram constienti de noi, familia si prietenii ne-au sustinut in permanenta, desi cuvintele lor zburau pe langa noi..nu ne mai puteam concentra la nimic, eram goi..eram ca niste fantome.

A trebuit sa ne mobilizam, sa acceptam soarta, cum spuneam mai sus. Cu motto-ul „ce nu te omoara, te intareste”, am mers tot inainte si ne-am propus sa  facem tot ce putem pentru a avea grija si a le asigura tratamentul necesar unei dezvoltari normale lui Andrei si lui Iselyn, caci asa o cheama pe printesa lui tati.

Dupa 3-4 luni de spitalizare, ne-am adus minunile acasa…pe Iselyn de Sf. Nicolae, iar pe Andrei in Ajunul Craciunului. Inca nu erau stabilizati…am avut acasa un mic laborator cu diverse aparate de monitorizare a functiilor vitale. Au urmat clipe minunate, in care ne-am resemnat cu destinul mai putin fericit care ne-a fost scris noua, dar si acestor minuni nevinovate…dar necazurile nu s-au oprit aici…stiu, va intrebati cat mai putem indura?..nici noi nu stim…

De data asta lui Andrei i s-a dezlipit retina si risca orbire totala si definitiva…Cu ajutor financiar din partea apropiatilor ne-am deplasat in strainatate, unde a fost supus la o operatie foarte dificila, cumulând  2 anestezii generale in 3 zile…Stim…este un luptator, ca orice copil prematur de altfel, care nu are sansa de a sta in burtica la mami lui timpul necesar unei dezvoltari optime.

SPERANTA

Trebuie sa recunoastem ca pe langa eforturile interioare de a face fata la toate aceste incercari, am fost supusi si la niste eforturi financiare considerabile, pentru care ne-am indatorat atat la banci, cat si la apropiati.

Le multumim tuturor pentru ajutor. Si cum nimic nu este intamplator, la fel cum am descoperit doctorul care ne-a implinit visul de a fi parinti, la fel ne-a fost luminat drumul catre Asociatia Unu si Unu…”Asociatie” este un termen juridic, necesar in societate pentru a putea exista ca entitate…in realitate nu este o asociatie, este o FAMILIE, in care exista membri ca mine si ca tine, cu probleme si cu bucurii, cu lipsuri, cu sperante, dar cel mai important, cu dorinta de a ajuta pe cei din jur care primesc in dar copilasi mai devreme decat trebuie, niste copilasi care vor sa petreaca mai mult timp cu mami si cu tati decat in burtica.

Si cum Dumnezeu nu iti inchide o usa fara sa-ti deschida o fereastra, am primit ajutor atat moral, cat si financiar din partea  „Familiei” Unu si Unu, ajutor care ne permite sa sustinem o perioada tratamentul cu medicamentele necesare copiilor, dar si a orelor de recuperare ce implica kinetoterapie.

Asa ca, dupa indelungi zile de lupta, pentru care nu am fost pregatiti nici la scoala, nici de parintii nostrii, iata ca suntem cuprinsi de SPERANTA…si nu ne mai intrebam „de ce?”…

Cu drag, Alexandru si Georgiana