Iubirea, sexualitatea si maternitatea – un trio imposibil?

Zilele trecute am luat-o eu asa pe firul logic si ma gandeam cum inainte de nasterea unui copil exista un moment de comuniune intre masculin si feminin, comuniune creata prin iubire si sexualitate. Dorinta de a procrea, fie pe cale naturala sau nu are intotdeauna legatura cu comuniunea intre cei doi parteneri. Este urmatorul pas al acestei legaturi. Copilul este rodul.

Totusi, ce se intampla ca dupa nasterea copilului, aceasta comuniune sa aiba de suferit? Oare de ce nu ne mai dorim apropierea fizica si mai mult, incepem chiar sa traim sentimente contradictorii?

Asa cum va spuneam si in articolul anterior, lucrurile rar pot fi privite separat, intrucat viata noastra de cuplu este un proces care nu poate fi privit scindat, pe etape. De aceea istoricul nostru impreuna, ca si cuplu, isi pune amprenta si dupa nasterea copilului. Si in ciuda faptului ca dupa nastere exista in mod clar presiuni determinate de modificarile hormonale, mentalul nostru joaca un rol foarte important.

Aparitia copilului aduce in cuplu dilema responsabilitatii si a iubirii impartasite.Pe cine sa iubesti mai intai? Copilul? Pe tine? Partenerul? Prin ce prisma sa privesti lucrurile?

Multe mame isi asuma aducerea pe lume a copilului ca pe un succes personal, altele ca pe un succes social, iar alte mame ca pe o datorie fata de cuplu. Care este corecta si in ce mod ne influenteaza? Toate reprezinta adevaruri la fel de valabile (si mai sunt si altele), insa ne determina considerabil diferit, atitudinea pe care o avem fata de maternitate si fata de cuplu in perioada imediat post-natala.

Majoritatea mamelor traiesc de asemenea sentimentul sacrificiului. Schimbarile corporale, experienta nasterii, efortul sustinut imediat dupa nastere pot fi percepute ca un sacrificiu si acest sentiment ne poate conduce catre un altul: nu ne mai simtim intelese. Dar aici este un paradox: cu cat traiesti mai profund experienta nasterii prin prisma sacrificiului personal, cu atat dupa nastere traiesti sentimentul asumarii responsabilitatii fata de copil.

Ingrijirea totala a copilului de catre mama ii da satisfactia recuperarii sacrificiului facut. “Daca am grija cum trebuie de copil, atunci sacrificiul meu nu este pierdut” – aceasta este convingerea inconstienta din mintea noastra.

Comuniunea care pana mai ieri era cu partenerul este acum cu copilul. Ingrijirea copilului ne suplineste nevoia de afectiune, de atentie si de valorizare.

Atingerile permanente in relatia cu copilul ne furnizeaza acea nevoie fundamentala a afectiunii, care in alte circumstante am fi cautat-o la partener. Chiar daca este obositor si chiar stresant, solicitarile permanente ale copilului sunt o forma de atentie pe care o primim, iar satisfactia copilului dupa indeplinirea unei nevoi – zambetul si ganguritul lui, somnul sau linistit – reprezinta dovada valorii noastre.

Toate acestea sunt inconstiente. Insa mintea noastra nu lasa nimic sa se piarda si toate aceste manifestari sunt eforturi de recuperare a unei energii ce ne mentine echilibrul.

Noi insine ne putem simti neajutorate, neputincioase in fata unei fiinte atat de mici si total dependente de noi. Ne este frica sa nu gresim, sa nu facem rau. Ne este frica de sentimentul de vina.

Acesta este un moment de frustrare personala, in care ne intoarcem catre partener si ii cerem: sa fie langa noi, sa participe, sa ne inteleaga, sa renunte la nevoile sale si sa fie dedicat. Si el la nivel rational poate gandi asa, insa la nivel emotional nu. Pentru a intelege lucrurile la nivel emotional, ar trebui sa treaca si el prin experienta sarcinii si a nasterii. Si el stie asta, dar nu poate face nimic in acest sens. Si el poate trai sentimentul neputintei, sentiment pe care un barbat nu stie sa-l rezolve decat prin actiune: “daca eu nu pot trai ce traieste ea, atunci ca sa-mi pastrez echilibrul trebuie sa fac…”.

Apoi, tot datorita faptului ca el nu traieste efectiv experienta maternitatii se vede fata in fata cu un set de nevoi care ii cer atentia si rezolvarea. Si el e in fata unei dileme: “ce fac acum cu nevoile mele?” – si se intoarce catre partenera sa si ii cere. Daca ea il refuza, atunci dilema se adanceste si mai mult.

Ceea ce imi doresc eu sa intelegi este ca in toate acestea este vorba despre o dinamica, intremasculin si feminin si ca fiecare gen traieste, intelege si rezolva diferit aceeasi situatie, insa daca comuniunea se pastreaza, atunci ei se completeaza.

Daca ti-a placut ceea ce am descris mai sus si iti doresti sa stii mai mult, atunci te rog sa-mi dai de stire si eu voi continua. Sunt multe, multe de zis pe aceasta tema.

Sa fiti iubite si sa iubiti, dragele mele!

Oana