Am devenit mama acum 4 ani, iar asta mi-a schimbat definitiv viata. Atunci cand am aflat ca voi avea 2 baieti gemeni am fost cea mai fericita femeie din lume. In viziunea mea, nasterea reprezinta unul dintre evenimentele cele mai importante din viata unei femei, dar acum stiu ca sunt situatii total neprevazute, cum este nasterea prematura, care pot schimba dramatic frumusetea si magia acestui eveniment.
Am hotarat sa scriu povestea mea si sa vorbesc despre experienta emotionala legata de nasterea prematura, doarece, “starea emotionala a mamei” este de cele mai multe ori un subiect lasat pe locul 2 si caruia nu i se acorda o prea mare importanta.
Pentru mine socul a venit la 28 de saptamani, cand la o ecografie de rutina am aflat ca, datorita unor probleme placentare trebuia sa nasc urgent. A fost o veste de neacceptat , pur si simplu am fost paralizata, apoi am trait in 4 zile sentimente de disperare, negare, neputinta, agonie, revolta, care pana la urma s-au stins in acceptarea ca voi naste totusi prematur.
Am descoperit adevarata provocare abia dupa nasterea baietilor la 29 saptamani. Intr-un cuvant eram bulversata, debusolata si la limita disperarii, pentru ca simteam ca nu am nici un control asupra a ceea ce mi se intampla.
Experienta nasterii a fost pe viteza maxima, pentru ca existau riscuri majore. Luca a cantarit 1000 g si Matei 700 g, scor Apgar 7.
Nu am apucat sa-i vad atunci, iar a doua zi, i-am gasit in sectia de terapie intensiva neonatologie, conectati la aparate de respirat, perfuzii, tuburi, inconjurati de cadre medicale care mi-au spus ca primele 24 de ore sunt vitale, ca pot sa apara oricand complicatii, ca nimic nu este sigur. Primul impact a fost puternic, imaginea lor m-a marcat profund, pentru ca nu avea nimic din ceea ce ma asteptam sa vad.
I-am tinut in brate abia dupa 8 saptamani, conectati la perfuzii si incubator, si am plans de bucurie.Nu voi uita niciodata momentul acela cand, cu adevart am avut primul contact fizic, real cu ei.
Au trecut primele 24 ore critice, apoi in asteptarea urmatoarelor 48 si 72 de ore,la fel de critice am inteles ca baietii mei sunt expusi la o serie de probleme medicale.Sistemele organismului, inclusiv creierul, plamanii si ficatul lor aveau nevoie de ultimele saptamani de sarcina pentru a se dezvolta complet, iar ei s-au nascut inainte sa se dezvolte corespunzator. Exista risc mare pentru dezvoltarea unor dizabilitati serioase sau pentru deces. M-am ingrozit gandindu-ma ca pot sa apara oricand probleme respiratorii, dificultati de hranire, hemoragie sau paralizie cerebrala, intarzierea dezvoltarii, problemele de vedere si de auz.
Nasterea mea prematura a afectat intreaga familie, eu simteam ca sunt in pragul depresiei si nu puteam sa imi scot din minte lista aceea interminabila cu complicatiile la care erau expusi.Evolutia lor foarte lenta si incertitudinea ma macinau ora cu ora, zi dupa zi,in asteptarea unui progres cat de mic. Ma trezeam si adormeam cu acel”dar daca”…..
Pentru mine salvarea a fost familia si prietena mea, Ioana, psiholog, care mi-au fost alaturi in toata aceasta perioada. Cu ajutorul lor, am reusit sa trec peste primele 6 saptamani pe care eu le numesc “critice”, pentru ca asa au fost atat pentru mine cat si pentru cei mici. Am stat in neonatologie 4 luni, baietii au avut parte de asistenta medicala specializata, medici minunati si asistente dedicate si desi au trecut prin intubare, transfuzii, perfuzii si gavare, episoade multiple de desaturare, au demonstrat ca sunt niste luptatori. Acum la 4 ani, sunt perfect sanatosi,veseli, au personalitati puternice dar mai au de recuperat la capitolul greutate.
Intre mine si ei s-a creat o relatie minunata, care depaseste uneori puterea de intelegere sau ratiunea celorlalti, determinarea lor mi-a dat speranta si curaj sa merg mai departe.
Am inteles ca schimbarile mele emotionale pe care le experimentam aveau atat cauze interne legate in mare parte de modificarile hormonale post nastere si imposibilitatea de a alapta, cat si multiple cauze externe. Problemele de sanatate ale copiilor,complicatiile care au aparut post anestezie, odihna necorespunzatoare si perturbarile somnului dar si experienta traumatizanta a nasterii premature m-au afectat profund.In plus mi-a lipsit caldura caminului, prezenta celor dragi fiind restrictionata la cateva ore pe zi, pe parcursul spitalizarii.
Am acceptat ca este normal sa trec prin momente de panica,deznadejde, epuizare si sa pendulez intre agonie si extaz in gasirea echilibrului si am ales sa descriu experienta mea emotionala traita odata cu nasterea prematura, pentru ca vreau sa le transmit mamelor care sunt in aceeasi situatie ca este normal sa ai sentimente puternice in aceste momente si este la fel de normal sa le exprimi si sa ceri ajutorul.O mama stabila emotional, are putea sa ii transmita bebelusului calm, incredere si sentimentul de siguranta de care el are nevoie.
Mamelor care au nascut prematur le transmit urmatorul mesaj:
“Atunci cand te simti depasita emotional de situatie nu ezita sa ceri ajutor de specialitate.Un psiholog, psihoterapeut, consilier sau un coach te pot sustine in aceasta perioada dificila. Eu personal, am beneficiat de acest suport si stiu ca fara el, evolutia mea si a copiilor nu ar fi fost aceeasi.De aceea, vreau sa sustin la randul meu alte mame care trec prin aceasta situatie.
Din toata aceasta experienta am invatat ca, noi ca mame, nu putem schimba evenimentul deja petrecut, nu putem schimba starea de fapt, insa putem invata sa facem fata acestor obstacole si sa le privim ca pe niste provocari. Optimismul, increderea si acceptarea nu vor fi doar cuvinte mari, ci credinte care ne ajuta sa mergem mai departe.”
Nina, mamica de gemeni prematuri
Si eu sunt mamica de gemeni,baieti, nascuti tot la 29 de saptamani.Povestea noastra s-a complicat inca din a 17-a saptamana de sarcina cand la un examen ecografic s-a descoperit ca gemenii dezvoltasera sindromul transfuzor-transfuzat.Sansele de supravietuire scadeau pe zi ce trecea,de aceea,in decurs de o saptamana de la diagnosticare eram deja in Franta cu ei,la un spital ce avea o sectie specializata pe acest sindrom si am reusit sa realizam ceea ce se numeste fotocoagulare laser a anastomozelor directe si indirecte.Cu alte cuvinte am reusit sa ii facem sa se hraneasca doar de la mine si nu unul de la celalalt.Cu toate straduintele, calmul,profesionalismul si gandurile bune ce m-au inconjurat,s-a intamplat ca intr-o zi de sambata,geroasa, sa ma trezesc ca sunt gata sa nasc.Nu aveam decat 29 de saptamani de sarcina,nu eram deloc pregatita pentru o nastere atat de prematura.Desigur, stiam ca in general sarcinile gemelare nu pot fi tinute pana la termen,dar eu speram sa apuc sa ii duc macar pana la 32-34 de saptamani.Darius a avut 900 de grame la nastere, iar Sebastian 1510 de grame.Am stat in maternitate 8 saptamani, dintre care 5 saptamani la sectia de terapie intensiva, legati de o gramada de aparate,perfuzii.Darius a facut icter de cateva ori si deja incepeam sa fiu ingrijorata cu privire la acuitatea lui vizuala de mai tarziu.Aveam program de alaptat la 3 ore,insa din pacate nu am avut decat o singura data sansa sa il pot alapta pe unul din ei la san,pentru ca au fost prea mici si o buna perioada au fost gavati.Inainte de iesirea din maternitate unul din baieti a avut o infectie urinara si mi-a fost teama sa nu fi contactat o bacterie nesuferita din spital,iar celalalt a avut nevoie de transfuzie de sange.Era palid ca ceara din lumanarea pe care o cumparam de la biserica,mititelul.Si eu ca si mamica ce ne-a impartasit trairile si experientele, am simtit aceeasi teama,aceeasi neputinta,singuratate,disperare.Din fericire,totul e bine cand se termina cu bine.Acum baietii nostri au 1 an si aproape 10 luni si stam si noi mai prost la capitolul greutate,dar nu mai disperam,important este ca sunt sanatosi,jucausi,veseli si inteligenti.M-am regasit perfect in cele povestite de mamica Nina,am retrait toate emotiile si vreau sa ii multumesc pentru acest lucru.
Si daca,cumva exista mamici gravidute care au nevoie de informatii cu privire la procedura fotocoagularii si alte informatii,cu drag va impartasesc tot ce stiu.
Buna mamico,
In primul rand trebuie sa iti multumim pentru tot ce ne-ai impartasit, pentru deshiderea ta si pentru curajul tau. Multe mamici de prematuri au nevoie de povesti cu final fericit, ca al tau si trebuie sa stie ca exista miracole. Tu ai reusit sa le motivezi si sa le aduci speranta prin povestea ta…suntem convinsi!
In al doilea rand am vrea sa te intrebam daca esti de acord ca povestea ta extraordinara de viata sa apara si pe blogul nostru, in categoria Testimoniale alaturi de alte povesti reale. Ar fi un major ajutor pentru si mai multe mamici! Daca da, asteptam confirmarea ta pe contact@micolino.ro impreuna cu cateva fotografii de ale lui Darius si Sebatian!
Iti multumim si nu uita ca suntem aici si asteptam pe viitor evolutia eroilor..vrem sa ii cunoastem macar prin intermediul pozelor:)
Buna Andreea si eu am gemeni si acum la 21 de saptamani s-a depistat sindromul transfuzor-transfuzat. Am auzit ca se face acea fotocoagulare si in romania la clinica regina maria dar ma intereseaza cum ai procedat tu de ce in Franta si cum ai ajuns acolo. Sper sa imi poti raspunde rapid ca sunt in criza de timp am citit ca pana in saptamana 26 se face aceasta interventie apoi nu se mai poate. Multumesc anticipat.
Ioana,
Multa sanatate si putere iti dorim! Suntem alaturi de tine!
Dupa ce treci de aceasta perioada agitata te asteptam sa ne povestesti cum ai procedat. Cu siguranta sunt multe mamici in situatia ta si o referinta le-ar prinde tare bine!
Numai bine!
felicitari si sanatate