Frica de a nu gresi si parentingul!

Pentru un parinte preocupat de cresterea si educarea sanatoasa a copiilor sai, principala temere este ca va gresi. Ii este teama sa nu-i faca rau copilului sau, iar atunci cand el se autoevalueaza si considera ca a gresit in vreun fel, traieste sentimente amestecate de frustrare, vina si chiar neputinta.

As vrea sa va explic azi, de ce ne simtim asa:

In primul rand, pentru ca singura perioada din viata ta in care ai experimentat un context similar de familie proprie a fost cand erai copil si deci, nu stii cum este sa fii parinte, dar stii cum este sa fii copil cu parinti.

Daca ai citit articolul meu anterior („Nevoile emotionale ale copilului”) ai observat probabil ca in incheiere am facut o precizare: „Atentie! In indeplinirea nevoilor emotionale ale copiilor tai vor interveni propriile tale rani emotionale. Cunoaste-te pe tine si nu lasa sa interfereze ranile tale cu indeplinirea nevoilor copiilor tai.” Ei bine aceasta precizare are explicatia in paragraful anterior: singurul context familial propriu similar celui prezent si experimentat de catre tine a fost in calitate de copil cu parinti si nu de parinte. Prin urmare, mai mult sau mai putin constient in momentul in care ti-ai vazut propriul copil ai inceput sa proiectezi sau sa inhibi, propriile trairi emotionale din vremea copilariei.

Poate nu-ti mai amintesti exact unele trairi de atunci, dar te asigur ca ele sunt inregistrate in inconstientul tau (despre aceasta mai jos in articol).

In al doilea rand, nemaitraind experienta de parinte este normal sa nu cunosti unele aspecte ce tin de dezvoltarea si educarea puiului de om. De aceea consider firesc, normal si chiar inteligent sa cauti informatii, sa inveti si sa-ti raspunzi la intrebari. Nu numai ca-ti ajuti copilul, dar te ajuti si pe tine si poti preveni aparitia unor sentimente neplacute: regret, rusine, frica, furie, vina. Nu vreau sa insist prea mult la acest punct, dar iti pot recomanda sa iti iei informatia de care ai nevoie din mai multe surse (maxim 3-4), apoi sa filtrezi informatia, alegand punctele comune, ca in final sa poti trage o concluzie. Iti mai recomand sa citesti si sa aplici planificat, pentru ca daca citesti aleatoriu informatii (azi despre emotii, maine despre mancarea bebelusilor etc.), atunci vei uita usor, vei deveni confuz si nesigur pe tine.

In al treilea rand, modul in care percepi rolul de parinte cu responsabilitatile sale tine si de personalitatea si experienta de viata pe care o ai. Aici sunt foarte multe de spus si nu ne-ar ajunge un singur articol, dar iti poti face o idee de ansamblu: toate ariile tale de viata (sanatatea, casa, familia, prietenii, banii, parintii ) in care ai un rol activ iti influenteaza deciziile ca parinte, la care se adauga elementele de personalitate (independent vs dependent; flexibil vs rigid; tolerant vs agresiv; conservator vs inovator etc.).

Psihologul Erik Erikson a dezvoltat si sustinut o teorie, pe baza careia multe carti de parenting si dezvoltarea copilului au fost scrise, care se refera la 8 stadii de dezvoltare a omului. El pleaca in teoria sa de la nastere pana la moarte. Aceste stadii ne determina in final, cine suntem stabilindu-ne caracteristicile definitorii profunde – atitudinea in viata, elementele de personalitate si stilul de relationare. De asemenea pe baza acestei teorii, el este si creatorul sintagmei „crizei de identitate”, care rezulta din incapacitatea parcurgerii si depasirii obstacolelor specifice fiecarui stadiu de dezvoltare psihica umana.

Imaginati-va ca familia este asemenea unui incubator. Atunci cand crestem intr-un sistem familial mai putin favorizant dezvoltarii armonioase (factori si evenimente emotionale semnificative care apar pe parcursul stadiilor de dezvoltare) suntem influentati in stilul relational pe care il formam. Spun formam, pentru ca un copil nu poate alege sistemul familial din care face parte. Deci suntem formati, modelati.

Cu alte cuvinte, intiparite in stadiile noastre viitoare de dezvoltare se situeaza radacinile problemelor nostre atat interpersonale, cat si intrapersonale, formate in mediul familial in care ne-am nascut.

Conform lui E. Erikson primul stadiu de viata este cel intre 0-1 ani, in care principala achizitie, in acelasi timp si obstacol de depasit este INCREDERE vs NEINCREDERE.

Neajutorarea si incapabilitatea copilului de a-si comunica direct nevoile, reprezinta principalul motiv pentru care intra in scena criza specifica acestui stadiu. Aflat in acest stadiu, copilul (dupa cum stiti deja) isi exprima nevoile prin plans, care la inceput este nediferentiat. Copilul nou-nascut nu are un repertoriu diferentiat al plansului, insa acesta incepe sa se modifice prin experienta traita si plange diferit, in functie de nevoie. Aceasta diferentiere subtila o percep de regula, doar parintii.

Parintii care observa si evalueaza corespunzator plansul copilului, raspund mai repede, mai constant si corect la indeplinirea nevoilor bebelusului. Acesta este un proces de invatare, atat pentru parinte, cat si pentru copil si indeplineste misiunea acestui stadiu: capatarea increderii – parintele devine increzator in intelegerea si ingrijirea copilului, copilul devine increzator ca este in siguranta si nevoile sale sunt implinite.

De aceea in cazul gemenilor este necesar sa fie implicati ambii parinti (sau doua persoane), atunci cand ei plang simultan. Pentru a nu intarzia stabilirea sentimentului de incredere.

De ce scriu despre acest lucru? Pentru ca asa cum spuneam mai sus, acum se stabilesc radacinile dezvoltarii ulterioare, iar la aceasta varsta primele radacini de incredere inseamna ceva de genul: „din moment ce sunt inteles, inseamna ca stiu sa transmit ce am nevoie si din moment ce nevoile mele sunt indeplinite, inseamna ca este in regula sa le am – copilul”; „din moment ce copilul se linisteste dupa interventia mea, inseamna ca e bine ce fac – parintele”.

S-a dovedit ca in general, parintii care au rani emotionale sau au fost la randul lor neglijati in acest stadiu, raspund mediu si sub mediu la semnalele emise de sugar, cum ar fi: incapacitatea de a surprinde diferentierea in plansul copilului, intarzierea interventiei in satisfacerea nevoii, repetarea greselilor (de altfel firesti pana la invatare) si omiterea evidentelor, scaparea sau chiar ignorarea semnalelor copilului, manevrare brutala (ridicarea tonului, scuturarea copilului sau chiar agresiunea fizica – ciupituri, lovituri).

Acum poate intelegi draga parinte, de ce psihologii insista pe a lucra la increderea in tine. Este practic imposibil sa fii parintele perfect si sa nu omiti nici un semnal al copiilor tai si trebuie sa intelegi ca si tu ai fost candva un bebelus a carui semnale au fost mai mult, sau mai putin identificate si nevoile indeplinite. De aceea radacinile increderii noastre in sine nu sunt intotdeauna dintre cele mai puternice, pentru ca au depins de cat de bine au putut sau au stiut parintii nostri sa le ude.

Cand devii parinte si lucrezi cu tine la capitolul incredere de sine, atunci deschizi un canal care da posibilitatea empatizarii pana la nivel inconstient cu copilul tau. Copilul comunica exclusiv senzorial la inceputul vietii, iar noi nu mai stim foarte bine cum este sa comunici doar asa.

Deci, o parte din frica de a nu gresi pe care o resimte un parinte isi are originile si de aici. Lucreaza cu tine si dezvolta increderea ca iti poti intelege copilul, ca-i poti furniza ceea ce are nevoie pe toate planurile. Intelegandu-ti copilul si invatand despre el, te descoperi si pe tine si drumul ce l-ai parcurs.

Ti-a placut? Ei bine, articolul meu este un suvenir pe care il las pentru tine in magazinul Micolino si pe care il poti lua la plecare. Te rog sa-l primesti si sa-l daruiesti si unui alt parinte. Lasa-mi impresia ta pe facebook sau scrie un email, ca sa iti pot oferi si alte suveniruri care ti se potrivesc.

Oana