Dupa reuniunea de lucru privind Sănătatea mamei și a nou-născutului – schimbă viitorul Europei” de la Bruxelles, am vizitat o sectie de neonatologie, cu sprijinul partenerilor de la Fundația Europeană pentru ȋngrijirea copiilor nou-nascuti (EFCNI). In primul rand ca au raspuns foarte promt acestei rugaminti, desi aceasta venea cu doar o zi inainte de a-I vizita. Le-am multumim mult pentru acest lucru.

Asadar, impreuna cu Livia Naghi, ne-am urcat in taxi si am ajuns in fata marelului Centre Hospitalier Universitaire Saint-Pierre. Era imens.

Am intrat si am dat cu nasul de o receptie unde m-a indrumat politicos o doamna catre sectia de neontaologie. Ma asteptam sa vad vanzoleala si agitatie ca intr-un mare spital spital universitar, sa vad cum sta lumea pe la usi agitati si ingandurati, cu doctori care merg apasat si grabit. Nimic. Pustiu. Liniste.

Asa ca am avut timp sa ma uit pe pereti, pe jos, pe peste tot in timp ce ma indreptam catre liftul care avea sa ma duca la sectia de neonatologie. Am avut senzatia ca am nimerit intr-o scoala si copiii erau in clase la ore. Exact acesta era sentimentul pentru ca erau culori calde si pastelate peste tot, fara iz si miros de spital, fara nimic din ce ma asteptam sa fie.

Gata. Apas pe buton si astept. Ei bine era un interfon si dupa ce m-am prezentat si am spus ce e cu mine acolo mi s-a deschis si am ajuns intr-un hol plin de dulapuri si bancute. Am crezut ca e garderoba medicilor. Mai tarziu am aflat ca e a parintilor.

Adica vin acolo, isi lasa hainele, plasele sau lucrurile care nu le sunt de folos si intra la pitici. Da, exact, asa pur si simplu. Cand vor. Si stau cat pot. Tocmai ce intrase imediat dupa mine un tatic. Era relaxat cumva, dar parca nerabdator sa ajunga. Dupa atitudine am crezut initial ca e medic. Ca prea se simtea in elementul sau si nimeni nu-l intreba o vorba sau unde merge.

Asa. Vine o doamna Doctor care ma intampina zambitoare, ma invita la ea in cabinet ca sa-mi las geaca si geanta si primesc un halat. Intreb de papuci de unica folosinta si imi spune ca nu este nevoie pt ca nu intram in saloane. Hm. “Pai si de ce am venit, atunci, ma intreb?”. Abia cand a inceput turul sectiei am inteles ca avea dreptate. Nu aveam nevoie de papuci.

Ei, imi ridic privirea si ma simteam familiar. Imi aducea cu Marie Curie, sectia de terapie intensiva condusa de minunatul dr. Carstoveanu. O sa scriu odata si despre dumnealui. Ma fascineaza.

Sectia este construita concentric, in mijloc este salonul de monitorizare, iar de jur imprejur sunt saloane cu cate o statie care cuprinde un incubator si aparatura, un dulap de medicamente care avea dubla deschidere (de pe hol ca sa nu deranjeze bebelusul sau mamica, dar si din salon), un lavoir, un fotoliu pentru Kangaroo Care, o canapea extensibila, sau cu maxim 2 locuri pentru incubatoare, 2 fotolii de Kangaroo Care si “doar” o canapea extensibila. Bine, va spun din cate am reusit sa vad din usa, pentru ca eraU obloanele trase  si doar cat am dibuit prin intuneric.

Adica bebelusii stateau mai mult in intuneric zi/ noapte. Ca sa imite cat mai fidel mediul intrauterin. Ah…si nu va mai spun cata liniste. Nici „musca” nu se auzea. Inaintam uimita catre fiecare rezerva si doamna doctor imi explica in soapta ce si cum.

Initial am crezut ca sunt doar eu cu ea si prematurii si ca restul sunt prin pauza sau pe la un curs ceva. Dar tot mergand am ajuns in mijlocul unde era centru/ salonul de monitorizare care era impartit de asistente care urmareau continuu,continuu pe monitoare ce se intampla cu fiecare bebelus, pentru ca acele monitoare sunt conectate cu fiecare statie de terapie neonatala, dar si de medicii care stateau la o masa si scriau, citeau, se consultau (cred). Totul in liniste deplina. Ca la examen, cand te feresti sa faci galagie desi ai cam avea ceva de intrebat.

Am ramas uimita de atmosfera, dotari, atentia la detaliu, culori, peretii captusiti pe exterior ca sa izoleze fonic, accesul liber al parintilor, de recipientele cu solutie de sterilizare  aflata  pe exterior in dreptul fiecarei usi ale rezervelor, de sprinklerele aflate din metru in metru (eram la doar cateva zile dupa tragedia de la Colectiv si ma instinctiv sa vad ce solutii de stingere incendiu exista in caz de …).

Ajungem aproape in dreptul cabinetului ei, de unde plecasem si vad o camera cu un living (un birou cu un laptop, 2 canalele cu o masuta de cafea intre ele, o cafetiera, un cuptor cu microunde, o mica biblioteca) si m-am bucurat sa vad asa un spatiu in mijlocul terapiei. Evident ca eram convinsa ca este spatial de odihna, pauza pentru medici. Ei bine, nu.

Era camera destinata exclusiv parintilor. A parintilor care stau mult pe acolo si au de dat un mail, de incalzit ceva, sau pur si simplu de vorbit cu sotul/ sotia despre ale lor. Wow! Mi s-a parut…the ultimate.

As vrea sa  le multumesc pentru bunavointa si pentru ca au facut aceasta vizita posibila, doamnelor: Nicole Thiele si Silke Mader de la EFCNI, Marie Tackoen – sef sectie neonatologie Spitalul Universitar Saint-Pierer si Ann Marchand de la Organizatia de Parinti cu prematuri din Bruxelles.

Nu va mai povestesc nimic. Imaginile vorbesc de la sine…

Ps: mi-a placut tare ca pe fiecare usa a rezervei era trecut numele fiecarui micut luptator