Prematuritatea ca o tornadă

Sursa photo: www.pixabay.com

Iar pe lângă toate astea, rudele și cunostințele care voiau să îmi transmită lucruri, unele importante, altele nesemnificative, nu reușeau să o facă așa cum eu aveam nevoie în acele momente.

Primeam sfaturi („Trebuie să…”, „Dacă aș fi în locul tău…”), dar și soluții rapide („Tot ce trebuie să faci este să…”). Erau zile în care se întâmpla ca cineva să mă judece („Asta nu s-ar fi întâmplat dacă…”), și alte zile în care ceilalți minimizau ceea ce simțeam („Hai, nu te mai gândi doar la asta…”, „Vei trece peste…”). Analizau excesiv situația („Simți asta deoarece…”) și îmi țineau predici despre ce sau cum ar trebui să fac („Ar trebui să…”, „Esti responsabilă pentru că…”).

Și, după ce am crezut că le-am auzit pe toate, ultima mi-a pus capac:

• „Vai, săraca de tine!”

Asta a fost cireașa de pe tort; și, împreună cu toate celelalte, m-a proiecat exact în acea tornadă uriașă despre care îți spuneam că m-a luat pur și simplu pe sus.

De fapt, eu nu aveam nevoie decât de puțină empatie, de o prezență caldă, o îmbrățișare și un simplu „Dar, tu ești bine?”, sau „Ai nevoie de ceva?”, ori poate un „Sunt aici!”.

Nu aveam nevoie și nu voiam să aud nimic de sfaturi, lecții, recomandări, sau cel puțin nu atunci.

Așteptam mai degrabă ca prin prezența lui, celălat să îmi ofere acel spațiu sigur de ascultare, care îmi era atât de necesar ca să mă regăsesc și abia apoi să spun ceva.

Și în tot acest tablou, de agitație și neliniște, mi-am dat seama că m-am pierdut pe mine. Eram complet deconectată de la cine sunt eu de fapt.

Pornind de la această întâmplare, pe care am perceput-o ca pe o furtună puternică de toamnă târzie, realizez că am fost supusă acelei presiuni… atunci și mult timp după aceea.

Acum, pot să spun că situațiile cele mai stresante, pe lângă starea medicală a bebelușului născut prematur, vin de la cei din jur, care dorind să facă bine, de multe ori fac, fără să-și dea seama, rău.

Zilele trecute discutam cu o mămică de prematur, care trece prin aceeași situație dificilă și care este la fel de bulversată de tot ceea ce se întâmplă în jurul ei. Am ascultat-o și i-am spus că nu există o baghetă magică care să rezolve peste noapte toate aceste probleme apărute, deși, ufff, tare mi-aș dori uneori acest lucru; că este important să rămână conectată la ea, să nu se piardă pe ea în tot acest vârtej de situații și emoții copleșitoare.

Și i-am spus acest lucru pentru că eu am înțeles că nu pot face nimic cu adevărat pentru mine și copii dacă nu sunt conectată, dacă pierd focusul.

Poate nu toți pot înțelege asta, dar când ești victima unei tornade, de cele mai multe ori, cel mai sigur loc este chiar în centrul ei. Acela este singurul loc unde este cu adevărat liniște. Acolo ești din nou tu cu tine, conectată cu inima ta, mindfulness.

Dacă te lași distras de tot vuietul din jur (păreri, frici, emoții, împotrivire), cu atât mai tare te izbește acea forță a furtunii.

Iar dacă ai curajul, să te lași purtat pur și simplu, te vei trezi în centru, unde este singurul loc liniștit.

În mijlocul haosului total, deși pare de necrezut, centrul este singurul loc în care poți găsi liniștea necesară, ca mai apoi să poți acționa. Aici, găsești adevărata conectare cu tine, care te va ajuta să iei cele mai bune decizii. Pentru că, doar tu,  poți simți care sunt pașii pe care trebuie să-i faci.

Și dacă te simţi, pur si simplu pierdută, nu ezita să ceri ajutor de specialitate.

Tu, ce fel de provocări ai experimentat de când ești părinte de prematur?

Așteptăm cu mare drag povestea ta!

Nina Sofian,

Psiholog Coordonator

Asociatia Unu și Unu