„Niciuna dintre noi nu crede ca va fi mama de inger, nici macar nu se gandeste la asa ceva, dar, din pacate, unora dintre noi, mult prea multora….ni se intampla.

L-am asteptat si l-am dorit foaaarte mult pe “iubitu’ lu’ mama”; in saptamana 30 am descoperit ca era ceva in neregula cu inima lui, in final s-a stabilit ca inima lui functiona la 6% capacitate….si, da, asa cum m-a intrebat cineva la momentul respectiv “6% din 100%?”, mda….6% din 100%….Mi s-a spus sa ca nu avem alta varianta decat sa asteptam sa se termine….sa se termine sarcina de la sine, mi-au spus ca ar fi durat 2-3 saptamani.

O prietena imi spunea “pai si cum, sa stai asa si sa astepti?”, da, trebuia sa stau asa, in timp ce iubitu’ lu’ mama era la fel de activ ca pana atunci, si sa astept sa….nu mai fie.
Un doctor mi-a spus ca mai exista o varianta, sa intrerup sarcina, la 30 de saptamani !!! ca in sistemul de stat se poate. Nu m-am suparat pe acest doctor, nici pe altii in tot periplul asta, dumnealui doar mi-a prezentat optiunile pe care le aveam, din punct de vedere medical, stiintific.

In final, dr. cardiolog pediatru a spus sa facem cezariana si sa vedem cum il putem trata pe bebe in exterior. Si asa am facut. Noi am fost urmariti asa de zile mari, speciale, in sensul ca am aflat diagnosticul acesta cumplit exact de ziua sotului meu, implinea 32 de ani, lumea il suna sa il felicite si el plangea….plangeam amandoi….plangea sufletul in noi.

Pe 7 martie am mers la spital sa nasc, am stat vreo 18 ore in sala de nasteri, unde nasteau mame, si copiii lor plangeau, si plangeam si eu, ca stiam ca al meu nu va plange.
A doua zi, m-au dus in sala de operatii, dna. dr. neonatolog a venit la mine, a stat in fata mea, vroia sa imi spuna ceva sa ma incurajeze, dar nu avea ce, nu mai stiu daca si eu am avut puterea sa ii spun ceva, dar sigur am gandit sa ii spun “da, stiu, este ok”, ca stiam ca sansele noastre sunt…..6%. Si atunci, pe 8 martie, mi-am primit martisorul, “iubitul meu” care mi-a facut un cadou fantastic, a plans putin, un scancet, o jumatate de planset ceva a fost.

Nu l-am vazut, stiam, eram pregatita ca el urma sa fie transferat la un alt spital, in primele 3 zile l-am vazut doar in fotografii, cand m-au externat m-am dus si l-am vazut pentru prima data, era iubitul meu !

Mamele mergeau la alaptat, eu nu, cineva m-a intrebat ceva in sensul asta si eu am spus “eu nu am ce” si am explicat ce ni se intampla. Am privit mereu partea buna a lucrurilor: aveam familia aproape, puiu si mamitza; am stiut ce ni se va intampla de dinainte sa nasc – ulterior am intalnit doamne care au nascut, fara sa stie ca copiii lor au probleme si socul a fost mult mai mare pentru ele decat pentru mine.

Mai sunt recunoscatoare pentru faptul ca locuiesc in Bucuresti si chiar cred ca am avut parte de cea mai buna asistenta posibila, le sunt recunoscatoare tuturor doctorilor care ne-au fost alaturi in acest proces si nu am ce sa reprosez nimanui.

De asemenea, am si niste cumnati grozavi, care au fugit pana la Budapesta sa aduca medicamente iubitului meu, dr. cardiolog spera sa il ajute respectivele medicamente. De asemenea, sunt recunoscatoare Cerului ca banii pentru medicamentele respective nu au constituit o problema, desi nu o suma foarte mare, sunt atatia alti oameni pentru care ar fi fost o problema, si ma intreb oare cum te-ai simti in momentele alea sa stii si ca tu nu ai bani sa ii oferi copilului tau tot ce ii trebuie…..
Nu v-am povestit de puiu (cam toata lumea care ma cunoaste stie ca asa ii spun sotului meu), a fost fantastic pentru ca eu, da, cam abandonasem lupta cand am aflat diagnosticul, el nu a vrut sa il accepte si s-a agitat sa gaseasca solutii, in stanga in dreapta, suna pe toata lumea, a luat chiar in calcul o interventie intra-uterina, dar nu era cazul la noi. Asta din mai multe motive: din cate am inteles, nu se fac interventii in utero peste 28 de saptamani de sarcina, si, apoi, la noi nu era un defect care s-ar fi rezolvat prin operatie.

Ulterior am aflat ca in cele 4 saptamani dintre penultimul si ultimul control am luat eu un virus care a afectat muschiul inimii bebelusului la nivel de celula; si, da, nu am simtit eu nimic, virusul a fost asimptomatic la mine.
Iubitul meu a fost fantastic, a trait aproape 2 luni, pana pe 3 mai (a plecat de la noi in a treia zi de Paste, apropo de ce va spuneam mai sus ca suntem urmariti de zile mari), doar la terapie intensiva, intubat si sustinut de aparate.

Dar avea asa multe momente in care era aproape ca un copil normal, in sensul ca la inceput dormea mai mult, apoi incepuse sa stea mai mult timp treaz, sa ne obisnuim unul cu altul, sa ma simta, sa ma doreasca, sa ne pupam, sa ne alintam. In ultimele saptamani incepuse sa aiba si preferinte de pozitie, nu ii placea sa stea pe partea dreapta. I-am taiat si unghiile, l-am pupat cat de mult am putut; la un moment dat vroiam sa ma satur de pupat, apoi am realizat ca asa ceva nu este posibil, si nu am mai incercat sa ma satur de pupat, oricat as fi pupat nu era de ajuns.
V-am spus ca am avut parte de o experienta extraordinara in ceea ce priveste medicii nu ? In ultimele zile ne-au ajutat sa il tinem in brate, desi era intubat si cu multe tuburi, fire. Dl. dr. sef de sectie a petrecut cu noi chiar cateva ore cred in ultimele zile, ne-a acordat atata timp sa ne pregateasca…si dna. dr. a fost fantastica, sensibili si atenti. In ultima zi, am plecat de la bebi, si dupa jumatate de ora ne-a sunat dl. dr. sa ne spuna ca “bebe a plecat”, mi s-a parut foarte atent si sensibil si ii multumesc pentru asta.
Am colege si prietene minunate, care in fiecare zi ma intrebau ce facem, care s-au agitat cand am avut nevoie de medicamente, au dat sfoara in tara…

Mai am si niste matusi grozave, si verisoare, care au venit de la distanta sa fie alaturi de noi, care ne-au trimis ganduri bune si energie pozitiva cand am avut nevoie. Ne-au ajutat si oameni care nu ne cunosteau, cand aveam nevoie de medicamente. Un domn dr. ne-a adus medicamente si nu a vrut sa primeasca bani nici macar contravaloarea medicamentelor.

Nu stiu exact de ce am vrut sa spun povestea noastra, poate face parte din procesul meu de vindecare, cert este ca asa am simtit, si mamitza m-a invatat sa fac ce simt 🙂 ”

Semnat,

Mama de inger