Povestea noastra a inceput pe 24 august 2012 cand, din pricina unor probleme de hipertensiune arteriala aparute, medicul a decis sa supravegheze sarcina de 35 de saptamani mai de-aproape.

Au urmat ecografii si analize dupa care medicii au venit cu hotararea: cezariana de urgenta deoarece fatul risca sa moara in pantec. Desi aveam 35 de sapt de sarcina, fetita era dezvoltata de 32 de saptamani din cauza unei trombofilii care, desi supraveghiata si tratata, tot ne-a dat batai de cap.

Totul s-a intamplat foarte repede. O asistenta a venit si m-a luat repede spunandu-mi ca sala de operatie este pregatita si ca medicul ne asteapta. Atat de repede s-a intamplat incat nici nu am apucat sa-mi sarut sotul inainte de a intra in operatie.

Operatia mi s-a parut ca a durat o vesnicie, timp in care aveam o mie de ganduri si de scenarii in cap: Cum arata oare? Ce probleme vom avea? Am fost norocosi deoarece Sara s-a nascut cu 1450 grame si 41 de centimetri. A respirat singura inca din prima secunda dar medicul neonatolog imi spunea ca un copil prematur este un copil pentru care ziua de maine este imprevizibila.

Au urmat 4 saptamani luuuungi in care, pentru puiul meu incubatorul din sectia de teraie intensiva a fost casa ei, locul unde a invatat sa respire, sa manance, sa planga si sa zambeasca.

Pentru mine au fost 4 saptamani in care m-au incercat multe sentimente de neputinta, vina, nerabdare si bucurie. Stiam ca are atata nevoie de mine iar eu nu o puteam ajuta nici macar cu o mangaiere.

Ma bucuram pentru fiecare gram pe care-l in greutate. Stiam ca doar de asta mai depindea plecarea noastra acasa.

Au fost patru saptamani in care zilele si noptile erau tot mai lungi si mai grele mai ales cand vedeam mamici fericite avand copii langa ele, care erau inconjurate de familia fericita si nerabdatoare sa-si ia noul membru acasa, si care, poate fara sa vrea, imi aruncau priviri ciudate si pline de mila atunci cand se uitau la patutul gol de langa mine. Mamicile veneau si plecau, iar eu eram tot acolo.

 In tot acest timp am legat o stransa prietenie cu alte 3 mamici ale caror copii erau vecinii de incubator cu fetita mea avand aceeasi problema:greutatea. Ne-am sprijinit inca de la inceput si ne-am imbarbatat reciproc.

Abia dupa 3 saptamani am tinut-o in brate pentru prima oara si nu voi uita niciodata acele momente. La 2180 de grame am plecat acasa plini de sperante si vise. Multe lacrimi au curs si multe rugaciuni s-au inaltat.

Acum, Sara are un an si trei luni si este o minune de fetita, foarte curioasa, neastamparata, frumoasa si iubita. Este sanatoasa-tun, semnele prematuritatii nu se mai vad iar pentru asta le multumim lui Doamne-Doamne si medicilor cu maini de aur!

Ciotlos Loredana

Va multumim pentru sustinere!