Ma numesc Andrei-Ioachim si pe 20 noiembrie stiu sigur ca implinesc un an. Asa scrie in certificatul de nastere, asa arata si primele cifre din CNP-ul meu.

Eu nu stiu inca sa citesc, dar asa mi-au spus toti nenii aceia in halate albe si care vorbesc tare, si carora taticul le zice doctori. Am cunoscut multi neni din acestia in primul an de viata, si mai ales in primele trei luni, cand veneau zilnic sa ma viziteze la mine la patut.

Tot ce mai imi amintesc este ca au avut grija de mine si de mamica mea pana cand am fost in stare amandoi sa mergem spre casa.

Eu nu am ajuns acasa, ca un copil normal, dupa trei zile de la nastere, ci a trebuit sa lupt trei luni incheiate, ajutat de ingerasi si de toti sfintisorii, astfel incat sa pot smulge zambete mamicii si taticului meu.

Eu am venit pe lume cu trei luni inainte de termen. Am crezut ca viata o sa fie ceva usor, imi placeau cantecele pe care le auzeam in burta mamei. Nu a fost chiar asa. Dar toate lucrurile care mi s-au intamplat mi-au dat o pofta de viata fantastica, m-au facut sa vad ca sunt inconjurat cu lumina si cu dragoste… si ca merita sa merg mai departe.  Eu inca nu pot sa merg.

De-abia stau in fundulet, dar sunt vesel cat alti o mie de bebelusi nascuti la termen.

Imi place viata, imi place sa ma joc cu pisica Miau, imi place sa dorm, sa fac poze si sa fac baita.

Un singur lucu nu-mi place, sa mi se spuna ca sunt bebelus.

Miercurea viitoare implinesc un an si va dau cuvantul meu ca acum sunt baietel in toata firea.

Andrei

PS: Mama si cu tata se pregatesc sa-mi ia tort. Pana acum, in fiecare luna, mi-au luat cate o briosa. Nu e si asta o dovada ca sunt mare?

Ana Maria Vrinceanu – Bucuresti