Mi-e greu sa redau in cuvinte sentimentele care ma coplesesc atunci cand imi aduc aminte de perioada aceea…

Povestea noastra incepe pe 8 noiembrie 2011, chiar de ziua mea, cand, dupa ecografia de morfologie fetala, medicul mi-a spus ca trebuie sa ma internez in spital pentru ca aparusera probleme cu colul uterin. Pentru o saptamana, asa a zis. N-a fost asa. Am ajuns acasa dupa 3 luni, 3 saptamani si 2 zile.

Aveam 22 de saptamani de sarcina cand a inceput calvarul: stat la pat, perfuzii zilnice, teama ca voi pierde copilul. Mi s-a spus ca doar printr-o minune as putea sa ajung la termen.

La 32 de saptamani, membranele s-au rupt. Dupa cateva ore de travaliu, placenta a cedat, si din cauza hemoragiei, am nascut prin cezariana o fetita de nota 7 si 1600 de grame. A respirat singura deoarece medicul imi administrase tratamentul pentru maturarea plamanilor bebelusului chiar cu doua zile in urma.

A doua zi, cand am iesit de la terapie intensiva, am vrut sa o vad. Sentimentele de nerabdare, nesiguranta si teama imi luau respiratia. Urma sa ne intalnim!

Nu puteam sa-mi imaginez un copil asa mic si nu stiam la ce sa ma astept. Cand am intrat in sectia de terapie intensiva mi s-au umplut ochii de lacrimi cand am vazut asa de multe incubatoare cu bebelusi ca niste papusele de jucarie, conectati la diverse aparate care piuiau amenintator.

Cand asistenta mi-a aratat incubatorul unde era fetita mea, am fost socata sa vad un bebelus cu ochii migdalati, cu capul tuguiat si barbia ascutita, foarte slab si cu pielea incretita. Avea o branula care parea imensa pe langa manuta ei subtire, un furtunas in gurita si nelipsitul oximetru. Am facut doi pasi inapoi si am intrebat speriata ce are si de ce arata asa.

Medicul mi-a spus ca asa arata un prematur si ca este bine atat cat poate sa fie un copil nascut la 32 de saptamani si ca despre un prematur nu poti spune niciodata ca e bine.

Dupa 5 zile de terapie intensiva, a fost mutata in sectia de prematuri. Era un progres. Acum puteam sa o vad din 3 in 3 ore, sa o ating, sa o mangai, sa-i schimb scutecul, sa vorbesc cu ea, sa-i cant.

Dupa doua saptamani a trecut de la gavaj la biberon / san si de la incubator la patut.

Ce a fost mai rau s-a intamplat dupa patru saptamani. Chiar cu o zi inainte sa plecam acasa, Diana, caci asa am numit-o, Diana Elena, a devenit apatica, a inceput sa tuseasca si nu a mai putut sa suga. Efortul era prea mare pentru ea si obosea repede. A fost testata pentru VSR si rezultatul a fost pozitiv.

Un uragan s-a produs atunci in inima mea. Citisem pe un afis din sectia de prematuri ca acest VSR, virusul sincitial respirator, este fatal pentru unul din zece copii nascuti prematur. Daca acel unu din zece era chiar copilul meu? A fost izolata, plasata din nou in incubator, la oxigen si conectata la oximetru. Ne-am intors la gavaj pentru a o scuti de un efort. Nu mai aveam voie nici sa o ating. Doar ii cantam printre lacrimi si o indemnam sa lupte… Au urmat zile de cosmar, de lacrimi fierbinti si rugaciuni.

Nu stiam daca va rezista infectiei, medicii nu garantau nimic, spuneau ca trebuie sa avem rabdare. Am fost chiar pe punctul de a o boteza in spital, cand, dupa transfuzia de sange, a inceput sa se simta mai bine, sa ia in greutate, sa aiba pofta de mancare. Cand si-a revenit complet am putut sa mergem , in sfarsit, acasa.

Ea, dupa 6 saptamani si 2 zile, eu, dupa 3 luni, 3 saptamani si 2 zile.

Acum, Diana, la un an si zece luni, este o minune de fetita cu par cret si ochi alastri, o fetita curioasa si nazdravana, o domnisoara in miniatura, care nu iese din casa fara o gentuta, o jucarie de plus sau o papusa.

Singura problema pe care a avut-o din cauza prematuritatii a fost retinopatia de gradul I, de care a scapat dupa trei luni fara interventie chirurgicala.

                                                                                                                                                                                                                         Mihaela Rita, Pitesti