Buna ziua,

Ma numesc Petra si sunt mamica de prematur 🙂 Fetita mea Chantal Melek, a venit pe lume (9 iunie 2005) in saptamana 23+5 zile de sarcina; 650 de grame si 31 de centimetri. Noi o asteptam in 22 septembrie! 

Eram o graviduta fericita, luasem doar 4 kg in greutate si asteptam sa creasca burtica.

Totul a mers ,,ca pe roate”: ma hraneam sanatos, medicul era multumit, ma visam curand cu burta mareeee 🙂 intr-o rochie cu buline rosii.  Stiam deja ca este fetita…cautam de zor un nume minunat si deosebit.

In data de 8 iunie dimineata…am avut usoare dureri de burta, care pe masura ce trecea timpul cresteau in intensitate. Cateva ore mai tarziu eram in spital. Venise si medicul meu, care spre norocul nostru si-a dat seama de gravitatea situatiei si am fost transportata la un alt spital,la 40 de kilometri de casa.

Au urmat ore de cosmar…era primul meu copil…nu stiam exact ce avea sa se intample: cu mine-cu ea.

Dupa 24 de ore de contractii, a venit pe lume Chantal-Melek.

Numele Chantal imi placea mie foarte mult…iar Melek inseamna inger in limba turca (dorinta tatalui).

Precizez ca nu a fost nevoie de cezariana…desi era atat de micuta am reusit amandoua pe cale naturala 🙂

Orele, zilele care-au urmat au fost de cosmar..medicii imi spuneau mereu ca a avut un start foarte bun in viata, dar ca in orice clipa se poate schimba totul…plamanii erau mult prea imaturi, ii lipseau genele, sprancenele  dar…respira singurica..doar cu mic ajutor de oxigen.

 Am plans ,am disperat, m-am rugat la bunul Dumnezeu sa nu mi-o ia, am vorbit neincetat cu ea, ii citeam pana si ziarele..doream sa stie ca sunt langa ea si ca nu o voi parasi…doream sa-mi auda vocea mereu!

2 zile mai tarziu cantarea doar 510 grame…dar inca respira singurica 🙂

Am avut norocul sa ma aflu in Germania,intr-un spital care detinea aparatura necesara..si cu niste medici ( asistente) extraordinari! Asa cum imi place mie sa spun..Dumnezeu si-a dat mana cu medicii oferindu-i fetitei mele sansa de-a trai!

Fiecare gram castigat era motiv de sarbatoare 🙂 Stateam langa ea de dimineata pana seara…terapia intensiva devenise a doua mea familie. Dupa 10 zile am avut voie s-o luam in brate…nu pot descrie in cuvinte fericirea si dragostea care m-a invadat!

Dupa 3 luni bune…am ajuns acasa cu 2230 de grame. Inca un an de zile a fost monitorizata acasa, am trecut si printr-o resuscitare (facusem spre norocul nostru un curs in spital) de care sunt mai mult decat mandra, dar nu-mi aduc aminte cu placere…fiindca era s-o pierdem!

Astazi Chantal are 8 ani, este in clasa a 3-a, este foarteeeee energica:-) invata bine, merge cu bicicleta, pe schiuri,canta la pian,si si si …..Este o luptatoare iar eu atat de fericita fiindca m-a ales sa-i fiu mamica!

Am ales voit aceste fotografii sa pot darui mamicilor de prematuri un strop de curaj si speranta!

Va fi bine! Sa nu va descurajeze faptul ca sunt atat de mci si neajutorati; fiindca sunt mult, mult mai puternici decat credem noi..parintii!

 Va dorim tot binele din lume!

          Petra si Chantal.

,,Dintre toate bucuriile care alina durerea acestui pamant, care poate fi mai dorita decat nasterea unui copil?”  Caroline Norton.