Nu mai pot sa vad suferinta. Si fug de ea. Ca o lasa. Pe facebook dau scroll la toate imaginile in care vad suferinta. Si nu mai citesc. Pentru ca ma paralizeaza. Mi se pune un nod in gat, mi se strange stomacul, parca resimt eu personal durerea aceea si le port povara zile la rand.

Da stiu. E normal sa te marcheze. Dar nu e doar atat. E mult mai mult.

Si ca sa nu ma urmareasca neputinta, prefer sa nu mai vad, sa nu mai stiu. Dar nu rezist.
Caci ma mustra constiinta. Si revin la post. Si tot citesc. Si tot comentez. Asa si? Cu ce ajuta?

Cum iau eu durerea aia? De la copiii batuti in gradinita de pilda?
http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Actualitate/Social/Marturii+din+Gradinita
Sau de la parintii lor? Ma apuca groaza si indignarea si …neputinta. Si zic “Doamne fereste”.

Am citit in seara aceasta despre un puiut de om care se lupta sa traiasca.
Ioana aflase de caz si a vrut sa ne rugam pentru el. Sper ca toata forta din lume si energia pozitiva sa se adune si sa-l faca bine. Dar acum. Mai repede. Maine dimineata sa fie bine. Dar stiu ca nu e asa. Si ca este nevoie de timp si rabdare. Dar nu o am.

Pentru ca mi se pare nedrept ca traieste asa ceva. As vrea sa nu existe suferinta. Si sa pot face
ceva mai mult decat sa ma rog. Dar ceva care sa il faca bine. Imediat.

Dar nu pot. Si ma sfasie asta. Si nu-mi ramane decat sa zic ‘Doamne ajuta’! Si imi dau seama ca decat nimic, rugaciunile din suflet ajuta. Dar totusi mi-ar placea sa pot mai mult de atat…
Inca din scoala generala mi se zicea “mama ranitilor”. Atunci nu intelegeam de ce.

Abia cand am devenit adult mi-am dat seama cata dreptate avea diriginta mea.