Acum 3 ani eu si sotul meu ne-am hotarat ca ar fi vremea sa avem puiutul nostru. Dupa lungi incercari si esecuri am decis sa ne facem analize la Iasi.

Am dat peste un medic ” simpatic „ care ne-a spus sec si zambind: ” sotul are azospermie…luati-va gandul „. A picat cerul peste noi! Din noroc am ajuns la Doctorul Dragos Albu si la echipa sa ce face minuni la Medlife. Alte analize, si sanse de FIV.

Am inceput tratamentul si dupa un timp a sosit si ziua cea mare, fertilizarea. Eram speriata dar fericita in acelasi timp. Dupa 3 saptamani am putut face un BHCG…..POZITIV….URAAA….eram in culmea fericirii si nimeni nu imi putea strica ziua.

Dupa alte 2 saptamani am facut din nou un test si de data aceasta….negativ. Nu imi venea sa cred, nu puteam sa vad capatul cu lumina…..totul era atat de urat si trist….dupa o perioada de recuperare fizica si psihica am decis sa incercam din nou. De data aceasta am mers in sala de FIV cu teama ca istoria sa nu se repete. Eram in stare sa stau intinsa in pat 9 luni, eu care nu stau o clipa. Am plecat de la spital si ni s-a recomandat viata normala, ceea ce am si facut dar nu imi puteam reveni ….. daca istoria se repeta?

Ziua analizei…POZITIV, imi era si frica sa spun cuiva. De data aceasta zilnic vorbeam cu piticul…..piticii ce erau in interior.

Primul ecograf a fost de neimaginat. Suntem anuntati ca avem gemeni si am auzit primele- batai ale inimilor. Nu cred ca am plans vreodata cu atata sentiment de fericire.

Sunt muzician de profesie dar pana atunci nu am auzit un sunet mai frumos, mai cald si mai emotionant…..si acum imi dau lacrimile cand imi aduc aminte. Lunile au trecut, burtica crestea, Gagalicile ( caci asa le-am numit ) raspundeau la stimuli si dadeau din manute si picioruse.

Totul era perfect. La 4 luni a picat din nou cerul peste noi. La ecografia morfologica mi se spune ca baietelul are DOWN  si ca il putem scoate…..dupa alta łuna de asteptare ni se spune ca este ok. La exact 7 luni de la FIV ma uitam cu sotul meu la un serial. Am simtit ceva cald dar ciudat. S-a rupt apa….contractiile erau la 2 minute. Linistita mi-am facut bagajul sa mergem la Medlife unde aveam contract de nastere la urgente. Citisem carti dar nu am excelat. La urgente…..nasterea s-a declansat.

Am fost anuntata ca nu pot naste acolo, este riscant pentru gagalici si am fost transferata la un spital de stat. Alti medici, alt sistem…..eram pe alta lume. Am auzit doar ” Doamna nu va duceti la toaleta ca scapati copii „.  Am intrat in sala de nasteri , facem cezariana……in 5 minute am auzit primul ” chitcait ” ca nu pot numi acel sunet planset.

Mi-au aratat o papusa foarte foarte mica, cu fata mica dar bine conturata, cu parul negru si ochii gri. Era Nayara care a declansat nasterea…probabil ca vroia sa cunoasca si lumea extrauterina.Dupa 2 minute, mi-au aratat o alta gagalice mica si rotunda la fata, blonda cu mocuta putin suparata ca a fost deranjat din burtica de toata multimea aceea. Era Javier.

Mi l-au dat sa il pup si pe el, apoi l-au luat. Am simtit pentru prima data sentimentul de ” MI-AU FURAT COPII” . Abia asteptam sa se termine operatia sa ii pot revedea. La terapie intensiva nimeni nu imi spunea nimic de ei.Tot asteptam sa ii primesc , sa ii vad, sa ii tin in brate….dar ….nimic. Am fost transferata in salon si a aparut o doamna doctor prezentandu-se si spunandu-mi ca bebelusii sunt la terapie intensiva, respira artificial, cu infectii, sa vedem daca traiesc. Am simtit ca mor. M-am tarait pana la sectia terapie prematuri sa ii pot vedea si primul soc a fost sa aud , fara sa se stie ca sunt acolo…..” Baietelul asta atarna de un fir de ata ” …era vorba despre gagalicea mea…”g 2″ ii spuneau ei.

M-am apropiat cu lacrimi in ochi sa ma uit la ei. Nu stiam nici ce sa fac mai intai, sa ii sarut, sa ii ating…..dar aveau atatea tubulete si erau atat de mici incat imi era frica sa nu le fac ceva, sa ma rog…..A fost cel mai mare soc din viata mea. In urmatoarele zile a fost un calvar. Toata lumea dadea sfaturi, iar eu trebuia sa incerc ca atunci cand ies pe usa terapiei intensive sa fiu cat mai linistita, sa nu le transmit gagalicilor nimic…..pentru ca simteau fiecare stare a mea si asta se vedea pe monitorul de pulsatii ale inimii.

Dupa 2 zile, copii sunt detubati in incercarea de a vedea daca respira singuri sau nu. Nayara respira singura, este transferata de pe patutul cald , la incubator. Javier insa nu este inca pregatit.Toata lumea dadea sfaturi, sa ii botez, ca nu ii inmormanteaza nimeni nebotezati, dar am refuzat sa gandesc negativ.

Stiam si ma rugam si eu si tot cei de langa mine sa reziste pana plamanii lui mici sunt pregatiti sa respire singuri. Mergeam la ei si le povesteam cum ii asteptam, ce planuri avem pentru ei, ce le-am cumparat, nu tineam cont ca asistentele ma dadeau afara…la urmatoarea masa, continuam povestea, pana cand dupa 10 zile au incercat din nou iar puiul meu a respirat si el. Am simtit ca incep sa traiesc din nou. La scurt timp i-am primit in salon pe amandoi.

2 nopti am stat cu mana pe ei si m-am uitat la aparat sa vad daca respira. Gagalicile lui mami, respirau desi erau tare micuti, erau 2 omuleti dragalaci cu ochii mari si gri, blonduti, care cand imi auzeau vocea, zambeau iar eu ma topeam de dragul lor.

Dupa 3 saptamani, desi inca eram micuti, Javier avea 41 de cm si 1800 de grame iar Nayara 39 de cm si 1300m, am plecat acasa la liniste, la tati care ne astepta de atata vreme si care 3 luni a plans zi de zi cand ii vedea, de fericire.

Sunt si au fost niste copii care nu au plans decat daca au avut probleme.

Ma uit acum inapoi cu 9 luni si nu imi vine sa cred ca peste cateva zile gagalicile mele implinesc 10 luni, ca pisicile mele merg tinuti de manute, spun cuvinte, fac precum masina si unde mai pui ca ne iese primul dintisor.

Ma bucur de minunile mele clipa de clipa , de primele stangacii, de primele cazaturi si nu imi fac mari probleme ca inca ne trezim noaptea sa papam, ca Javier daca nu doarme cu mami plange dupa ea……o sa treaca si astea si probabil ca imi va fi dor sa stea lipiti de mine.

La inceputuri, imi faceam probleme ca nu sug la san. Nayara nici acum nu vrea, iar Javier la 4 luni a decis ca vrea sa suga si acum sunt ” o suzeata cu picioare ” .

Toate relele trec, important este ca noi mamele in special mamele de prematuri sa fim calme si rabdatoare. Este greu sa vezi lumina din afara si tot ce te inconjoara cand mai aveai de stat in burtica. Totul este nou si pentru noi si pentru ei. Eu incerc sa le dau toata iubirea mea si sper sa reusesc.

Asemenea va doresc si voua, iubire multa, bebelusi sanatosi si fericiti!

Madalina Morariu- mama de gemeni nascuti prematur, Targu Mures