De cand sunt mica simt ce inseamna binecuvantarea. Si ma bucur de ea. De 5 ani imi folosesc timpul, cunostintele, apelez la prieteni, caut oameni (nu firme) care sa rezoneze cu activismul meu pentru prematuri. Greu. Foarte grea aceasta initiativa antreprenoriala in zona ONG. Dar eu sunt o luptatoare si nu renunt usor.
Ideea e ca ma lovesc zilnic de neputinte. Si ale mele, dar mai ales la cei pentru care prematuritatea nu este doar o lupta de supravietuire, ci mult mai mult. In timp.
Slava Domnului ca pana acum nu am trait asa ceva. Si cu toata empatia mea fara margini, nu am inteles cum e sa nu poti merge.
Pana m-am operat. Reconstructie de ligamente incrucisate. Suna banal. Dar va asigur ca e greu. Tare greu. Dupa 3 saptamani inca nu am voie sa incep recuperarea. Depind de niste carje. Nu pot face mai nimic pentru mine, nu pot face mai nimic pentru familia mea. Sunt ca o planta. Si nu ma doare doar piciorul, ci si neputinta. Mai ales ca eram sprintena, intr-o continua miscare, ca un titirez.
Acum invat nu doar sa merg din nou. Invat toleranta. Invat rabdarea. Cu mine, cu dinamica unui lucru nefiresc. Pentru mine. Invat sa ma descurc cu un picior bun, o carja si o mana libera. Si traiesc, iar si iar, ca nu exista ‘nu se poate’.
Invat sa indur durerea si sa lupt sa fiu ca inainte. Inteleg ca mai am. Au trecut doar 3 saptamani de la operatie si urmeaza recuperarea pana la 6 luni. Evident ca nu sunt de piatra si mai am momente cand cad si plang si mi se pare ca traiesc o tragedie. Dar imi revin, cu ajutorul familiei si al prietenilor apropiati, care imi sunt alaturi, care ma cunosc si ma mangaie ( fizic sau sufleteste). Fiecare cum simte. Si le sunt recunoascatoare.
Si dupa ce ma redresez si sper si cred ca este o etapa, nu pot sa nu-mi indrept gandurile catre prematurii care ne calca pragul la centru. Nu pot sa nu ma gandesc la parintii lor. Si ii iubesc si mai mult. Si ma uit la copiii nostri care zburda si sunt sanatosi. Si realizez, din alta perspectiva, cum este sa nu fii intreg.
Batalia mea continua. Si pentru mine si pentru ei.
Si le multumesc colegilor mei care ma substituie si ma tin in priza cu rutina unei misiuni din care lipsesc, momentan, fizic. Desi lucrez de acasa. Dar tot ei tin greul.
Ii iubesc! Maxim! Pe toti care imi tin locul cu brio, ma suna sa imi tina de urat, ma viziteaza, imi aduc flori, prajituri, carti, ghivece cu flori, smantana mea preferata si pe cei care ma indura zilnic, adica familia mea.
Comenteaza