Categorii
Acest text este dedicat copiilor care au avut curajul să viseze, profesorilor care au ales să le lumineze drumul și părinților care au învățat, odată cu ei, ce înseamnă răbdarea.
În aceste zile, fiecare familie ajunge să vorbească într-un limbaj pe care doar cei care au trecut prin Evaluarea Națională îl înțeleg.
- Sutimi.
- Medii.
- Coduri de licee.
- Ultimele medii de admitere.
- Simulări.
- Fișe de opțiuni.
- Repartizare computerizată.
Cuvinte care, pentru câteva săptămâni, par să ocupe tot spațiul din casele noastre.
Și totuși…
Dincolo de toate aceste cifre sunt copii de 14 ani.
- Copii care au crescut puțin mai repede în ultimul an.
- Copii care au învățat enorm.
- Care au sperat.
- Care au obosit.
- Care s-au îndoit de ei.
- Care au zâmbit când le-a ieșit un exercițiu și au plâns, uneori, când nu au reușit.
- Copii care și-au pus copilăria pe pauză pentru a face loc unui vis.
Poate că aceasta este imaginea pe care ar trebui să ne-o amintim cel mai des.
Nu foaia cu punctajul.
Ci copilul care a avut curajul să intre în sala de examen după luni sau chiar ani de pregătire.
Merită să îi felicităm pe toți.
Pe cei care au obținut media la care au visat.
Dar și pe cei care, poate, au plecat dezamăgiți, deși au muncit la fel de mult.
Pentru că uneori diferența dintre două destine pare să încapă într-o singură sutime.
Și totuși, viața ne arată, de fiecare dată, că oamenii nu pot fi măsurați în sutimi.
În astfel de momente înțelegem și cât de mare este rolul profesorilor.
Există profesori care predau o materie.
Și există profesori care modelează caractere.
Învățători care îi învață pe copii să scrie, dar și să fie uniți, să își respecte colegii, să aibă curaj și încredere în ei.
Diriginți care devin repere într-o perioadă în care copiii încep să își caute identitatea.
Profesori care, după orele de școală, aleg să mai rămână încă o oră pentru a explica, a încuraja și a crede în potențialul fiecărui elev.
Lor le datorăm mai mult decât rezultate.
Le datorăm o parte din oamenii în care copiii noștri se transformă.
De aceea, simt nevoia să spun câteva mulțumiri.
Mulțumesc doamnei învățătoare Olaru, cea care i-a învățat primele litere, primele cuvinte, primele reguli ale școlii și, poate cel mai important, ce înseamnă să faci parte dintr-o comunitate. Le-a fost aproape cu răbdare, i-a învățat să fie uniți, empatici și le-a ocrotit primii pași într-una dintre cele mai importante etape ale vieții.
Mulțumesc doamnei diriginte Jugănaru, care a fost mai mult decât un profesor. Le-a fost mentor, sprijin și, de multe ori, omul care a știut să îi asculte și să îi înțeleagă într-o perioadă plină de schimbări și provocări. A gestionat cu echilibru etapele firești ale adolescenței și le-a oferit încredere atunci când aveau nevoie de ea.
Mulțumesc profesorilor care i-au însoțit în pregătirea individuală. Dincolo de lecții și exerciții, au investit timp, răbdare și încredere în fiecare copil.
Și, nu în ultimul rând, mulțumesc părinților.
Știu cât de multe nopți nedormite, câte calcule, câte emoții și câte sacrificii se ascund în spatele unui simplu „Felicitări!”.
Am fost cu toții elevi, fără să dăm examen.
Iar copiilor…
Vreau doar să le spun atât:
- Să nu lăsați niciodată o notă să vă spună cine sunteți.
- Păstrați-vă curiozitatea.
- Bunătatea.
- Curajul.
- Și dorința de a învăța.
Acestea vă vor deschide, în viață, mai multe uși decât orice medie.
În cele din urmă, Evaluarea Națională nu ne învață doar despre note și licee.
- Ne învață despre răbdare.
- Despre încredere.
- Despre iubire.
- Despre limite.
- Despre speranță.
Și despre cât de norocoși sunt copiii care au alături adulți care îi văd dincolo de un punctaj.
Pentru că, dincolo de barem, ceea ce rămâne nu sunt mediile.
Rămân oamenii.
Profesorii care au crezut în noi.
Părinții care ne-au fost alături.
Și copiii care ne-au amintit, încă o dată, că cele mai importante lucruri din viață nu pot fi măsurate în puncte.
⸻
Dincolo de barem, ceea ce rămâne sunt oamenii care ne-au fost alături și felul în care ne-au făcut să ne simțim.
Dragă copil,
Poate că în ultimele luni ai auzit foarte des cuvinte precum medii, punctaje, admitere, barem, coduri de licee, repartizare.
Poate că ai început să crezi că toate aceste cifre spun ceva despre tine.
Aș vrea să îți spun un secret.
Nu spun.
O notă poate arăta cât de bine ai rezolvat un test într-o anumită zi.
Dar nu poate măsura omul care ești.
Nu poate măsura cât de bun prieten ești.
Nu poate măsura cât de mult îți pasă de ceilalți.
Nu poate măsura cât curaj ai avut să intri în sala de examen cu inima bătând atât de tare.
Nu poate măsura toate serile în care ai învățat, deși erai obosit.
Nici momentele în care ai vrut să renunți și totuși ai continuat.
Știu că ai muncit mult.
Poate mai mult decât își imaginează unii adulți.
Știu că ai renunțat la ieșiri cu prietenii.
La jocuri.
La vacanțe fără griji.
Știu că ai avut emoții.
Și este în regulă.
Nu înseamnă că ești slab.
Înseamnă că îți pasă.
Poate ai obținut rezultatul pe care îl visai.
Poate nu.
Dar vreau să știi ceva.
Viața nu se termină și nici nu începe cu Evaluarea Națională.
În viața ta vor exista sute de examene.
Unele la școală.
Altele în carieră.
În iubire.
În prietenie.
În momentele în care va trebui să alegi între ceea ce este ușor și ceea ce este corect.
Acolo nu vei fi întrebat ce medie ai avut în clasa a VIII-a.
Acolo vor conta caracterul tău.
Bunătatea.
Curajul.
Felul în care îi tratezi pe ceilalți.
Capacitatea de a o lua de la capăt atunci când lucrurile nu ies așa cum ai sperat.
Așa că te rog să nu lași niciodată o cifră să îți spună cât valorezi.
Pentru că valoarea unui om nu încape într-un catalog.
Și nici într-un barem.
Rămâi curios.
Pune întrebări.
Greșește.
Învață.
Ridică-te.
Încearcă din nou.
Și, mai ales, nu înceta să crezi în tine.
Pentru că sunt oameni care cred deja.
Iar dacă, într-o zi, vei uita asta, întoarce-te la această scrisoare.
Ți-am lăsat-o aici ca să îți amintească un lucru simplu:
Nu ești nota ta.
Ești infinit mai mult.
Cu încredere,
Un adult care crede în tine.
“Valoarea unui om nu încape într-un barem.”