Era pe bancă și se uita la el cum ordona pietricele pe culori, în forme… descifrabile, dar nu de către oricine. Și fără să-mi dau seama, am uitat complet de mămică, concentrându-mă involuntar pe imaginea cu el. Felul în care se concentra să găsească cea mai potrivită variantă, cuvintele ușor stâlcite – „ata tlebuie acolo, ial ata cled că tlebuie aiți”, ochii gânditori, degețelele lui mici pe pietricele… toate imaginile astea m-au hipnotizat pur și simplu.

Și, deodată, vocea mamei lui mă trezește din toată această transă.

  • Te iubesc până la stele, bebe.

Și, imediat, un gând răzleț mă lovește: Eu cât de mult îmi iubesc copiii? Cât de înaltă e iubirea unei mame pentru propriul copil? Până la stele? Cât de mare? Cât universul? Cum o măsurăm? În distanța până la stele? În numărul de stele de pe cer? În momente? În promisiuni? În sacrificii? În intensitatea emoțională?

Și răspunsul nu s-a lăsat așteptat. Am realizat că oricâte metafore am încerca să folosim pentru a-i transmite cât mai clar copilului faptul că îl iubești indiferent de orice, dragostea unei mame este incomensurabilă, nemărginită în cel mai pur sens al cuvântului.

Este dragoste de mamă și asta spune tot.

Este, probabil, singura formă de dragoste cu adevărat necondiționată!