Dupa ce am citit povestile celorlalte mamici, m-am hotarat sa va povestesc si eu ceea ce mi s-a intamplat o sa va explic mai tarziu de ce.
Dupa 6 ani de relatie, am facut nunta, ne mutaseram in casa noastra, eram un cuplu fericit dar simteam ca imi lipseste ceva, am zis gata… e timpul pentru un bebe si iata ca, dupa 3 luni de la nunta a venit si vestea cea mare, eram insarcinata, la 27 de ani, pentru prima oara.
Mi-am facut analizele uzuale, plus dublu test, triplu test, totul era in regula desi sarcina parea un pic mai mica decat saptamanile pe care le aveam… insa mi se spunea ca totul e ok.
Cand am ajuns la 21 de saptamani am mers la Iasi pentru a face morfologia fetala, am plecat acolo cu zambetul pe buze si.. m-am intors plangand…cand l-am intrebat pe doctor daca e fetita raspunsul a fost dur: „Eu nu iti gasesc artera ombilicala si pe tine te intereseaza ce e?’’
Am ramas blocata, la sfarsit mi-a explicat… valorile fluxurilor pe artera ombilicala erau mult mai mari decat normalul si mi-a spus ca nu se stie daca ajung pana la 7 luni.. sau daca bebelusul va trai… din pacate nu se putea hrani corespunzator prin artera ombilicala.
Una din intrebarile de baza a fost, „de ce? ce am?” mi s-a spus ca asa s-a format sarcina, pur si simplu.
Ajunsa acasa, in Bacau, am fost la ginecologul meu, mi-a spus sa nu bag in seama toate prostiile, sa merg acasa si sa ma rog…zis si facut.
Dupa 3 saptamani m-au luat niste dureri, am ajuns la spital, cand mi s-a facut din nou ecografie si-a dat seama in sfarsit si ginecologul meu ca situatia e grava si mi-a zis sa fug la Iasi.
Nu stiu ce s-ar fi intamplat daca am fi mers la Iasi, insa sotul meu, indrumat parca de o forta divina, a cautat pe internet unde sunt cele mai mari sanse ca un prematur sa supravietuiasca, a dat de un interviu cu Doamna Profesor Stoicescu de la maternitatea Polizu din Bucuresti, i-a trimis un e- mail si inca o data, norocul a facut ca Doamna Profesor sa ii raspunda imediat si uite asa ne-am urcat in masina si am plecat la Bucuresti.
La primul ecograf mi s-a spus ca situatia e sumbra…. nu prea ni se dadeau sanse. Ginecologul care s-a ocupat de mine acolo m-a trimis la Fundeni pentru analize la sange la un hematolog si asa am reusit sa aflu si eu ce mi se intampla de fapt …fluxul pe artera ombilicala a fost afectat de o boala de coagulare a sangelui si anume Trombofilie.
Urmatoarele 6 saptamani au fost foarte grele, am ramas internata, mi se faceau injectii cu un anticoagulant si ne rugam sa prelungim cat mai mult sederea fetitei in burtica pentru a avea cat mai multe sanse de supravietuire.
Asa am ajuns la 31 de saptamani, au trebuit sa ma opereze pentru ca fetita nu mai crestea si la mine incepuse sa se manifeste o consecinta a trombofiliei, preeclampsia, luam 3 pastile de tensiune pe zi si tot se ridica la 16 cu 10.
Dupa multe saptamani de chin a trecut si operatia, m-am trezit din anestezie, a venit sotul la mine si prima mea intrebare a fost… ce face fetita mea? Imi era foarte frica, dar ma gandeam doar la ea.
Mititica noastra s-a nascut la 900 de grame si doar 35 de cm.
Imi voi aminti toata viata cu emotie cum a fost prima oara cand am intrat la ea la terapie intensiva unde a stat o luna de zile, era atat de micuta, doar piele si os si prin incubator se auzea foarte incet plansul ei, am inceput sa ii vorbesc si s-a linistit brusc, parea ca ma asculta.
Luptatoarea mea a dus o lupta acerba pentru a trai, atat in burtica cat si in perioada de spitalizare, a trecut peste diverse infectii intraspitalicesti, defect septal interventricular,hipoglicemie si multe altele, ca majoritatea prematurilor de altfel, pentru ca ei saracii nu sunt pregatiti pentru a veni pe lume.
Insa dupa aproape inca 2 luni de spitalizare in care asteptam cu nerabdare sa creasca si sa se faca bine si eram fericita pentru fiecare 10 grame pe care le lua, am ajuns in sfarsit acasa, la 1980 de grame, extrem de fericita.
Acum am mai crescut, curand facem 5 luni de la nastere, avem 4700 de grame si lupta continua,ma rog sa o vad vorbind, si mergand, sa fie un copil normal… ce se va mai intampla.. nu stiu, insa sunt recunoscatoare pentru faptul ca desi nu ni se dadeau sanse, fetita mea a supravietuit si acum o pot tine in brate.
La inceput v-am spus ca voi vorbi despre motivul care m-a facut sa va spun povestea mea, trombofilia este o boala despre care nu prea se stie in Romania, o femeie abia dupa ce pierde mai multe sarcini este indrumata sa isi faca teste pentru depistarea trombofiliei si ori de cate ori voi avea ocazia sa vorbesc despre aceasta problema o voi face.
Multa bafta si rabdare tuturor mamicilor de prematuri, acesti mici luptatori trebuie sa fie invingatori, merita!
Mama cu bebelus nascut prematur, Bacau
Buna. aceeasi poveste o am si eu. din cauza trombofiliei nedepistata de catre medicii din Timisoara am nascut la polizu un baietel de 970 grame la 34 de saptamani. din pacate noi am stat 5 luni internati din cauza infectiilor pe care le tot lua din spital.
Si cum se simte baietelul acum? Daca doriti sa ne comunicati intreaga dumneavoastra experienta, asa cum au facut-o multe mamici la noi pe blog, va asteptam povestea pe adresa :contact@micolino.ro.
Este foarte important sa ne sustinem reciproc si sa invatam din povestea fiecareia!
Va dorim multa sanatate si asteptam vesti bune:)
Buna Simona,
Sa stii ca nu te-am uitat si astazi te intrebam ce mai faceti? Cum este voinicul?
Am citit povestea ta ….experienta ta de viata împreună cu îngerul tau ,am avut-o si eu . Si eu am nascut o fetita anul acesta pe 19 ianuarie la 32 de saptamani , o minune de fetiță care la nastere a avut 1200g . Acum avem 10 kg iar duminica împlinește 10 luni , este energică, spune deja mama ….mergem in premergator …..copii nascut prematuri sunt niște minuni lăsate de Dumnezeu ….de la ei poti invata ce inseamna sa lupți pt viata .