Numele meu este Mihaela si sunt mamica unei fetite premature pe numele de Maia Adriana. Am decis sa va spun si eu povestea mea pentru a intelege rolul familiei in cazul nasterii unui prematur.
Se spune ca atunci cand cineva moare altcineva se naste. Asa s-a intamplat si in familia noastra. Dupa moartea mamei mele am aflat ca sunt insarcinata.
Nu ma bucuram, pentru ca urma sa fiu executata silit si nici relatia cu sotul meu nu mergea foarte bine, fiind amenintata cu divortul.
Dupa gandit si razgandit, am decis sa fac avort, numai ca la controlul ginecologic, medicul ginecolog m-a facut sa ma razgandesc.
Astfel, in ciuda tuturor celor din jurul meu care imi aduceau argumente solide ca nu este cazul sa pastrez sarcina, m-am decis sa dau o sansa acestui copil, daca el a vrut sa vina intr-un moment delicat al vietii mele, inseamna ca era cu un scop.
Numai ca am avut probleme cu sarcina, avand sangerari inca din luna a 4-a si risc de pierdere a sarcinii in luna a 5-a. Avand placenta previa, era necesar sa nu fac effort, ceea nu a putut fi posibil.
Astfel, momentul neasteptat, s-a produs pe data de 6 mai 2012, la ora 3,30, cand mi s-a rupt apa. Nu am avut nici o contractie, doar am pierdut lichidul amniotic cu sange.
Am chemat salvarea, in acel moment locuiam in Jud. Dambovita, langa Targoviste, am fost dusa la Spitalul Judetean Targoviste, unde am fost consultata de o doamna dr, dupa cca 1 h dupa ce am ajuns, fiind consultata doar genital, fara ecograf.
Astfel, mi s-a adus la cunostiinta ca voi naste in curand, doarr ca nu au incubator, asa incat copilul v-a muri. Nu va pot explica in cuvinte ce poate simti o mama in acele momente. Medicul meu curant, era la Bucuresti, am incercat sa iau legatura cu dansul, dar intr-un final mi-a raspuns la mesaj si mi-a spus ca nu ma poate ajuta.
Nu puteam accepta ce mi se intampla…am plans…le-am rugat sa ma trimita cu o salvare la Bucuresti …d-na dr fiind foarte intrigata de ce m-am dus acolo daca vreau la Bucuresti….sa ma duc singura a Bucuresti daca asa vreau, salvarea nu este taxi.
Ele nu pot face altceva decat sa scoata copilul si sa-l declare avorton. Vazand atitudinea lor care intr-o prima faza m-a socat, am hotarat sa plec spre Bucuresti. Aveam sa fiu a doua oara socata de sotul meu, care in loc sa ma sustina, a inceput si el sa tipe la mine…ca de ce nu am ramas acolo, ce cred ca rezolva la Bucuresti.
Intr-un final m-a dus cu masina la Bucuresti, la maternitatea Polizu. Aici am fost preluata de un domn dr rezident la acea vreme, Dr. Dragomir Radu, care a fost mai profesionist decat toti profesorii doctori.
Cand m-a preluat mi-a explicat ca momentan nu sunt incubatoare cu ventiloare libere, dar ca nu se stie care va fi evolutia si ca vor incerca refacerea lichidului amniotic astfel incat sa tin cat mai mult sarcina, avand in vedere faptul ca bebe nu vroia sa iasa, nu aveam contractii, dar daca vor fi complicatii si vor fi nevoiti sa scoata copilul , exista riscul ca bebe sa moara, pentru care a trebuit sa semnez .
Timp 24 de ore am fost monitorizata non stop de domnul dr Dragomir caruia-i sunt recunoscatoare. Numai ca pe data de 7 mai 2012, in jurul orei 9 am vazut agitatie in jurul meu, venind si un alt medic pentru a-si da cu parerea, au venit si medicii de la neonatologie , dorind sa afle istoricul meu si al sarcinii si la ora 10 m-au dus la sala de operatie.
La ora 10,30 a venit pe lume Maia Adriana la doar 26 de sapt si 900gr, scor apgar 2. Toate cadrele medicale erau rezervate. Nu stiam pe ce lume sunt cand m-am trezit din anestezie. Aveam dureri cumplite, dar cel mai rau ma durea sufletul.
Avea sa ma doara si mai mult in urmatoarea perioada, mai ales ca sotul meu nici nu vroia sa auda de ea, spunandu-mi initial la telefon, iar a doua zi si in fata ca “handicapata asta nu trebuie sa traiasca”.
Daca va trai sa raman cu handicapata, ca el baga divort si o ia pe fata cea mare. Am fost la un prag de nebunie auzind asemenea cuvinte la 30 de ore de la operatie.
Va spun asta pentru a intelege cat de mare era durerea sufleteasca, daca am fost in stare sa urc scarile doua etaje, cu doua tuburi de dren dupa mine si parca nu mai simteam nimic.
Ba mai mult l-a intrebat pe dl doctor , daca nu se pot opri aparatele, pentru ca un asemenea copil, nu are cum sa fie un copil normal.
In urmatoarea zi am fost si eu la terapie intensiva la neonatologie rugand-o pe dna Prof.Stoicescu sa ma lase sa vad fata.
Noroc ca fusesem “anesteziata” inainte, dupa socul de o seara inainte. Dar tot greu a fost, cand aveam sa gasesc in incubator o mica batranica, care se zbatea sa traiasca.
De fiecare data cand mergeam la terapie, nu ma puteam abtine din plans, pana intr-o zi cand m-a scos afara o d-na dr, fiind un pic ca agresiva in ton cu mine, spunandu-mi ca daca nu ma linistesc sa nu mai vin, intrucat copilul are nevoie de o mama linistita langa ea.
Dar mie imi era foarte foarte greu, neavand pe nimeni langa mine sa ma incurajeze, sa ma sustina.
In urmatoarea saptamana, fetita mea avea un vecin de incubator. Astfel, aveam sa o cunosc pe mamica lui Nectarek (as ail chema pe micul vecin 🙂 care in afara de durerile fizice pe care le suporta de la operatie , era foarte linistita si increzatoare.
Ea si dupa aceea si sotul eu, mi-au fost marii incurajatori zi de zi. Am inceput sa ma rog tot mai mult, constientizand ca sta in mana lui Dumnezeu totul. Am inceput sa ma bucur si de cea mai mica evolutie. Cand intram in terapie intensiva si o gaseam in alta camera insemna ca a evoluat spre bine. Faptul ca evolutia ei a fost nemaipomenita, l-a facut si pe tatal ei sa o accepte.
Doar ca la scurt timp, am decis sa lupt singura pentru a o pune pe picioare.
Recunosc ca nu am avut cunostinta de ce ma asteapta, de ce nevoi cu adevarat are mica mea eroina. In tot demersul meu, am avut pentru scurt timp pe tatal meu, pina a decis sa ne vegheze din cer.
Dupa aceea a fost, este si sunt convinsa ca va ramane fetita mea cea mare care a fost umbra mea peste tot pe unde a trebuit asa merg pentru Maria.(neurolog, kinetoterapeut, oftalmolog, pneumolog)
Asupra acestui ingeras si-a pus mana Dumnezeu, marturie stand toate diagnosticile de la nastere, urmand cu retinopatie, dar pentru care nu a fost nevoie de operatie. Cine o cunoaste pe Maia nu poate crede ca ea a avut hemorgie cerebrala, hemoragie digestive si hemoragie pulmonara.
Singura nu as fi reusit sunt convinsa.
Sunt recunoscatoare lui Dumnezeu pentru oamenii care mi i-a scos in cale si care m-au ajutat sa-mi pun copilul pe picioare, sa rada, sa se joace si sa aduca multa veselie in casa.
V-am spus povestea noastra pentru a intelege rolul familiei cand se naste un copil prematur. Din punctul meu de vedere, recomand tuturor femeilor, dupa nastere sa apeleze si la psihoterapeut, pentru a le putea ajuta sa treaca peste aceasta trauma, deoarece pentru o mama, este o trauma.
Va transmite toate urarile de bine o mamica de prematur care este mandra de ingerasul ei Maia.
Mama de prematur,
Comenteaza