De fiecare data cand primesc mesaje de la parintii care au trecut prin experienta prematuritatii ma emotionez. Nu-mi mai gasesc cuvintele. Am un nod in gat. Va las sa cititi o poveste de viata reala si plina de emotie.

Dragi parinti, va suntem alaturi si va transmitem toate gandurile noastre bune.

„‘Mi-au trebuit cateva zile sa pot sa ma mobilizez si sa pot scrie despre trauma vietii mele…

M-am casatorit in iulie 2010, desi eram prietena cu sotul meu din 2002. Am tot amanat momentul: sa termin facultatea, sa ma angajez, sa ne obisnum impreuna etc. Apoi am amanat momentul de a deveni parinti- vinovata-EU- am zis sa ne maturizam, sa stim ce vrem, ca sa putem fi niste parinti buni!

Apoi, cand am vrut, tot nu aparea bebe. Ma roaga o prietena sa merg la medic cu ea sa ii confirme sarcina; imi iau si eu un test, am aflat ca voi avea si eu copil. Aprilie 2013!

Am avut o suparare (bunca mea urma sa moara), pierd sarcina…Facem analize, totul in ordine, doar sa fim mai relaxati si bebe va veni! Septembrie 2014! Astept ziua salariului (30 septembrie ) pentru a merge la alte analize, deoarece bebe se lasa asteptat!

„Un punct poate sa nu insemne nimic, dar doua liniute -TOTUL !” este mesajul pe care il trimit sotului meu, in ziua de 27 septembrie. Probabil ca toate mamele simt la fel, dar mie mi s-a parut ca sunt cea mai fericita de pe pamant ! Au urmat controale, vizite la medic, totul in regula.

In 14 februarie avea fratele meu cununia civila, motiv pentru care trebui sa imi caut o rochita care sa nu imi stranga burtica. Hotaram sa plecam sa imi caut rochie dupa ce se odihneste putin sotul in data de 12 februarie. Ma uitam la tv si parca imi rasuna si acum in urechi melodia lui Vescan – Poza de Album;  imi tremura corpul si ma simt uda; merg fac dus, mi se intampla la fel…Plecam de urgenta la Buzau, medicul care se ocupa de mine era in concediu medical; merg la urgente, dupa un control superficial, desi eram insarcinata in 24 saptamani, mi se spune ca nu se poate face nimic, si ca trebuie sa imi faca avort!

Toata fericirea mea, toate sentimentele mele ca vom avea bebelusul mult dorit se naruiau…eram 2 adulti care plangeau pe holul spitalului, neputinciosi, lipsiti de putere…. Doar ca Dumnezeu a vrut ca baiatul meu sa se nasca ! Sigur are un plan cu el ! Doctorita respectiva avea o cezariana, timp in care mi-a incoltit ideea sa sun un medic din Focsani la care mai fusesem; era ora 21 si totusi mi-a raspuns!

Mi-a zis ca am o sansa la 1000, este sansa mea daca vreau sa profit de ea! Sa iau un no-spa si plec la Polizu ….si am plecat !

Am ajuns pe 13.02 la ora 1, membranele rupte, fatul inca bine…mi-au administrat o doza de dexametazona si m-au instiintat ca daca nasc atunci nu au incubatoare…dar baiatul meu nu se grabea sa vina, asa ca au reusit sa il mai tina in burtica inca 2 saptamani.

In data de 27.02.2015, ma anunta ca nu mai am lichid si ca trebuie sa nasc….Din nou se naruie totul…habar nu aveam depsre prematuri, nu ma gandisem nici un moment ca ar exista si aceasta varianta, deoarece mi-am protejat cu toata dragostea aceasta sarcina! Nu fumez, nu am baut nici cafea in sarcina, nu m-am vopsit, nici macar nu m-am dat cu oja! Am fost la controale…si ma intreb: de ce mie ?!?!?!

Nasc, ma anunta sa nu merg sa ilvad, e prea mic si are 0% sanse sa supravietuiasca ” Sunteti tineri, mai faceti altul !” ……chiar daca as fi avut 10 copii acasa, durerea ar fi fost la fel de mare-de ce sa imi zici asa ?

 Dupa 4 zile, timp in care nu stiam nimic despre copilul meu, ma mobilizez si merg la terape intensiva cu dorinta de a ma aseza si in genunchi pentru a-mi vedea copilul.

Culmea, ma si cearta ca unde am fost pana atunci! Nu mai conta, am mers la el, l-am vazut: mic, foarte mic, inimaginabil de mic, negricios dar pentru mine era cel mai frumos si scump si drag si as fi vrut sa ii dau sufletul meu in secunda aia ca sa fie bine!

M-au dat repede afara, programul e limitat, durerea ta de mama nu conteaza. Au trecut zile in care aveam un program fix, mergeam la muls si asteptam cu nerabdare orele 14:30 si 20:30 ca sa ne vedem copii…aveam speranta , dar auzeam doar statistici care imi zdrobeau visele si vesti proaste si totusi se asteptau sa fiu”optimista, relaxata , tonica „.

De unde atata putere ?

Dupa cateva saptamani de plans si rugaciuni , imi pierdusem sensul vietii…ma vedeam aruncandu-ma de la etaj…ce sens mai aveam fara copilul meu?

Din nou, Dumneeu avea alte planuri pentru mine.

Intr-o duminica ploioasa, dupa „lunga” vizita de maxim 10 minute facuta copilului meu (atat ne lasau sa ii vedem), ies din terapie intensiva intr-un hohot de plans, lipsita de speranta!

Colegele de suferinta il vad pe doctorul de garda, doctorul care mi-a schimbat viata si caruia ii voi multumi toata viata! Probabil a facut psihologie, probabil intelege mai bine suferinta si isi face cu multa pasiune treaba!

Imi zic in gand ce rost mai are sa il intreb si eu de evolutia copilului, cand totul e atat de sumbru….El, ma vede plansa si tensionata si ma intreaba ce s-a intamplat! Il intreb daca mai are ceva bun in el copilul meu si imi explica ca lucrurile nu sunt asa de dramatice cum le vad (sau cum mi s-au prezentat ) si imi spune ca ei sunt datori sa faca „buchea cartii” dar restul depinde de Dumnezeu.

Au fost si alti copii carora ei le-au dat 0% sanse, dar pentru ca mamele au fost optimiste au plecat cu ei „de mana” acasa! A fost momentul decisv in lupta noastra cu prematuritatea…a fost momentul in care mi-am dat seama ca si eu sunt „un mediament” pentru copilul meu !

Au fost luni grele, am plans, am fost mai linistita, am fost tensionata, dar cuvintele bunului doctor imi suna si acum in urechi ! Ii multumesc, la fel cum le multumesc tuturor celor care au fost langa noi sa ne ridice moralul si sa ne sustina.

As fi vrut sa fie un psiholog acolo in spital, as fi vrut ca asistentele sa fie mai umane (sunt si exceptii), sa fie mai multa informatie despre prematuritate si exemple pozitive !

As vrea ca povestea mea sa fie un exemplu si pentru alte mamici , desi  nu doresc nimanui sa treaca prin ce am trecut eu.

Mai avem un drum lung si anevoios; baiatul meu de 1 an si 8 luni real- 1 an si 5 luni varsta corectata, nu sta inca in fund si nici nu merge….dar voi face tot ce pot ca in final sa fie un copil normal, pentru ca este un copil iubit si dorit!

Nu stiu de ce ni s-a intamplat noua toata povestea asta, dar sigur Dumneu are un plan cu noi !”

Mama de prematur