1. Ziua în care copilul devine un cod

Și apoi vine ziua — sau, în cazul nostru, seara — în care se afișează rezultatele repartizării.

Oficial, mai aveam de așteptat până a doua zi. Dar rezultatele au apărut cu o seară înainte.

Și, dintr-o dată, telefoanele au început să sune.

„Ai văzut?”
„Cum a intrat?”
„La ce liceu?”

Grupurile se umplu de coduri, medii, licee și reacții.

Iar tu stai cu inima în gât până introduci codul.

Pentru câteva secunde, copilul tău devine un cod. Niște cifre.

Tastezi mecanic.

Și apare rezultatul.

Poate fi bucurie. Ușurare. Dezamăgire. Nevoia de a mai verifica o dată.

În cazul nostru, bucuria a fost să vedem că toată munca, toate calculele și zecile de simulări au dus exact acolo unde copiii își doreau.

Dar nu pot să nu mă gândesc cât de straniu este mecanismul.

Un copil de 14 ani, cu toate emoțiile, speranțele și lunile lui de muncă, apare pe ecran sub forma unui cod.

Și trebuie să înveți, ca părinte, să vezi dincolo de acel cod.

⸻

2. Nu toți copiii trăiesc aceeași repartizare

Pentru copiii aflați în situații speciale există etape și proceduri distincte, iar locurile sunt limitate.

Pentru ei și familiile lor, presiunea poate fi și mai mare.

Nu este doar despre „unde intru?”.

Este despre documente, termene, medii, opțiuni, locuri disponibile și, în final, despre șansa de a ajunge într-un mediu educațional potrivit.

Și mai există ceva ce nu apare în nicio metodologie:

Copiii se susțin între ei.

Își scriu. Se sună. Întreabă unii de alții. Se bucură împreună. Se tem împreună.

Și preiau, fără să își dea seama, o parte din presiunea celorlalți.

Este o emoție colectivă.

⸻

3. După repartizare, începe dosarul

Copilul a fost repartizat.

Și ai impresia că s-a terminat.

Nu.

Urmează înscrierea, cu dosare, acte, copii și termene.

Iar dacă există și o solicitare pentru o situație specială, începe o procedură distinctă.

Sfatul meu foarte practic: pregătiți documentele din timp și faceți câteva seturi de copii.

Acte de identitate, documente școlare, documente medicale și, după caz, documentele justificative pentru situația specială.

Nu pentru că este complicat.

Ci pentru că, în astfel de zile, ultimul lucru de care ai nevoie este să alergi după o copie.

⸻

4. Situațiile speciale: o nouă etapă de emoții

Pentru noi, a urmat cererea pentru gemeni.

Ne-am dorit relocarea lor în aceeași instituție de învățământ. Diferența dintre mediile lor era mică, dar după toate lunile de muncă fiecare punct conta.

Am depus documentele, am urmărit etapele și am așteptat soluționarea cererii.

După validarea dosarului, am primit informațiile pentru etapa următoare: data afișării rezultatelor, termenul pentru depunerea dosarului, codul de verificare și modalitatea de accesare a rezultatului.

Părea un simplu bilet.

Era, de fapt, harta următoarelor zile.

De aceea: păstrați documentele, notați termenele, puneți alarme și verificați permanent informațiile oficiale.

Când procedura lasă întrebări

Și aici am întâlnit, în experiența noastră, o zonă care mi s-a părut insuficient de clară:

ce se întâmplă concret cu dosarul copilului după aprobarea relocării?

Cine îl preia?

De unde?

Cine îl transferă?

Când?

Unde ajunge?

Ce trebuie să facă părintele?

Este menționată etapa în care dosarul trebuie depus la liceul în care a fost aprobată cererea, însă pentru un părinte rămâne esențial să știe care este traseul dosarului dintre cele două unități de învățământ și cine este responsabil de acest transfer.

Pentru o instituție, poate fi o etapă administrativă.

Pentru un părinte, poate deveni o sursă uriașă de anxietate.

Pentru că atunci când ai doi copii și îți dorești ca ei să rămână împreună, fiecare necunoscută capătă proporții.

Cred că procedurile pentru situații speciale ar trebui să răspundă foarte simplu și explicit la aceste întrebări:

Cine transferă dosarul?
De unde îl preia?
Unde îl transmite?
În ce termen?
Cine confirmă primirea?
Ce trebuie să facă părintele?

Nu ar trebui ca părintele să fie nevoit să reconstruiască singur traseul administrativ.

⸻

6. Lecția pe care am învățat-o

Dacă vă aflați într-o situație specială:

* verificați fiecare termen;
* păstrați toate documentele;
* cereți numărul de înregistrare;
* notați datele importante;
* verificați site-ul oficial;
* întrebați atunci când ceva nu este clar;
* nu presupuneți că o etapă se rezolvă automat.

Aprobarea unei cereri speciale nu înseamnă că nu mai trebuie urmărită procedura până la capăt.

Pentru că, în astfel de situații, fiecare etapă contează.

⸻

Și poate aceasta este lecția cea mai importantă

După examen, nu se termină stresul.

Doar își schimbă forma.

Subiecte.
Punctaje.
Vizualizare.
Contestații.
Coduri.
Fișe de opțiuni.
Repartizare.
Dosare.
Situații speciale.
Termene.
De aceea, dacă aș putea să le spun ceva părinților care trec acum prin aceste etape:

Verificați ce trebuie verificat. Respectați termenele. Cereți ajutor. Puneți întrebări. Și, după ce ați făcut tot ceea ce depindea de voi, lăsați puțin loc și pentru liniște.

Pentru că nu putem controla tot.

Putem doar să fim atenți, informați și prezenți.

Iar dincolo de toate codurile, documentele, algoritmii și procedurile există un copil de 14 ani.

Acest text este dedicat copiilor care au avut curajul să viseze, profesorilor care au ales să le lumineze drumul și părinților care au învățat, odată cu ei, ce înseamnă răbdarea.

În aceste zile, fiecare familie ajunge să vorbească într-un limbaj pe care doar cei care au trecut prin Evaluarea Națională îl înțeleg.

• Sutimi.
• Medii.
• Coduri de licee.
• Ultimele medii de admitere.
• Simulări.
• Fișe de opțiuni.
• Repartizare computerizată.

Cuvinte care, pentru câteva săptămâni, par să ocupe tot spațiul din casele noastre.

Și totuși…

Dincolo de toate aceste cifre sunt copii de 14 ani.

• Copii care au crescut puțin mai repede în ultimul an.
• Copii care au învățat enorm.
• Care au sperat.
• Care au obosit.
• Care s-au îndoit de ei.
• Care au zâmbit când le-a ieșit un exercițiu și au plâns, uneori, când nu au reușit.
• Copii care și-au pus copilăria pe pauză pentru a face loc unui vis.

Poate că aceasta este imaginea pe care ar trebui să ne-o amintim cel mai des.

Nu foaia cu punctajul.

Ci copilul care a avut curajul să intre în sala de examen după luni sau chiar ani de pregătire.

Merită să îi felicităm pe toți.

Pe cei care au obținut media la care au visat.

Dar și pe cei care, poate, au plecat dezamăgiți, deși au muncit la fel de mult.

Pentru că uneori diferența dintre două destine pare să încapă într-o singură sutime.

Și totuși, viața ne arată, de fiecare dată, că oamenii nu pot fi măsurați în sutimi.

În astfel de momente înțelegem și cât de mare este rolul profesorilor.

Există profesori care predau o materie.

Și există profesori care modelează caractere.

Învățători care îi învață pe copii să scrie, dar și să fie uniți, să își respecte colegii, să aibă curaj și încredere în ei.

Diriginți care devin repere într-o perioadă în care copiii încep să își caute identitatea.

Profesori care, după orele de școală, aleg să mai rămână încă o oră pentru a explica, a încuraja și a crede în potențialul fiecărui elev.

Lor le datorăm mai mult decât rezultate.

Le datorăm o parte din oamenii în care copiii noștri se transformă.

De aceea, simt nevoia să spun câteva mulțumiri.

Mulțumesc doamnei învățătoare Olaru, cea care i-a învățat primele litere, primele cuvinte, primele reguli ale școlii și, poate cel mai important, ce înseamnă să faci parte dintr-o comunitate. Le-a fost aproape cu răbdare, i-a învățat să fie uniți, empatici și le-a ocrotit primii pași într-una dintre cele mai importante etape ale vieții.

Mulțumesc doamnei diriginte Jugănaru, care a fost mai mult decât un profesor. Le-a fost mentor, sprijin și, de multe ori, omul care a știut să îi asculte și să îi înțeleagă într-o perioadă plină de schimbări și provocări. A gestionat cu echilibru etapele firești ale adolescenței și le-a oferit încredere atunci când aveau nevoie de ea.

Mulțumesc profesorilor care i-au însoțit în pregătirea individuală. Dincolo de lecții și exerciții, au investit timp, răbdare și încredere în fiecare copil.

Și, nu în ultimul rând, mulțumesc părinților.

Știu cât de multe nopți nedormite, câte calcule, câte emoții și câte sacrificii se ascund în spatele unui simplu „Felicitări!”.

Am fost cu toții elevi, fără să dăm examen.

Iar copiilor…

Vreau doar să le spun atât:

• Să nu lăsați niciodată o notă să vă spună cine sunteți.
• Păstrați-vă curiozitatea.
• Bunătatea.
• Curajul.
• Și dorința de a învăța.

Acestea vă vor deschide, în viață, mai multe uși decât orice medie.

În cele din urmă, Evaluarea Națională nu ne învață doar despre note și licee.

• Ne învață despre răbdare.
• Despre încredere.
• Despre iubire.
• Despre limite.
• Despre speranță.

Și despre cât de norocoși sunt copiii care au alături adulți care îi văd dincolo de un punctaj.

Pentru că, dincolo de barem, ceea ce rămâne nu sunt mediile.

Rămân oamenii.

Profesorii care au crezut în noi.

Părinții care ne-au fost alături.

Și copiii care ne-au amintit, încă o dată, că cele mai importante lucruri din viață nu pot fi măsurate în puncte.

⸻

Dincolo de barem, ceea ce rămâne sunt oamenii care ne-au fost alături și felul în care ne-au făcut să ne simțim.
Dragă copil,

Poate că în ultimele luni ai auzit foarte des cuvinte precum medii, punctaje, admitere, barem, coduri de licee, repartizare.

Poate că ai început să crezi că toate aceste cifre spun ceva despre tine.

Aș vrea să îți spun un secret.

Nu spun.

O notă poate arăta cât de bine ai rezolvat un test într-o anumită zi.

Dar nu poate măsura omul care ești.

Nu poate măsura cât de bun prieten ești.

Nu poate măsura cât de mult îți pasă de ceilalți.

Nu poate măsura cât curaj ai avut să intri în sala de examen cu inima bătând atât de tare.

Nu poate măsura toate serile în care ai învățat, deși erai obosit.

Nici momentele în care ai vrut să renunți și totuși ai continuat.

Știu că ai muncit mult.

Poate mai mult decât își imaginează unii adulți.

Știu că ai renunțat la ieșiri cu prietenii.

La jocuri.

La vacanțe fără griji.

Știu că ai avut emoții.

Și este în regulă.

Nu înseamnă că ești slab.

Înseamnă că îți pasă.

Poate ai obținut rezultatul pe care îl visai.

Poate nu.

Dar vreau să știi ceva.

Viața nu se termină și nici nu începe cu Evaluarea Națională.

În viața ta vor exista sute de examene.

Unele la școală.

Altele în carieră.

În iubire.

În prietenie.

În momentele în care va trebui să alegi între ceea ce este ușor și ceea ce este corect.

Acolo nu vei fi întrebat ce medie ai avut în clasa a VIII-a.

Acolo vor conta caracterul tău.

Bunătatea.

Curajul.

Felul în care îi tratezi pe ceilalți.

Capacitatea de a o lua de la capăt atunci când lucrurile nu ies așa cum ai sperat.

Așa că te rog să nu lași niciodată o cifră să îți spună cât valorezi.

Pentru că valoarea unui om nu încape într-un catalog.

Și nici într-un barem.

Rămâi curios.

Pune întrebări.

Greșește.

Învață.

Ridică-te.

Încearcă din nou.

Și, mai ales, nu înceta să crezi în tine.

Pentru că sunt oameni care cred deja.

Iar dacă, într-o zi, vei uita asta, întoarce-te la această scrisoare.

Ți-am lăsat-o aici ca să îți amintească un lucru simplu:

Nu ești nota ta.

Ești infinit mai mult.

Cu încredere,

Un adult care crede în tine.
“Valoarea unui om nu încape într-un barem.”

Acest text este dedicat tuturor părinților care vor începe, de mâine, drumul pe care noi tocmai l-am încheiat.

Dacă aș putea să mă întorc cu un an în urmă și să îmi dau un singur sfat, ar fi acesta:

Nu te pregăti doar pentru examen. Pregătește-te pentru întregul proces.

Evaluarea Națională nu înseamnă doar două probe scrise. Înseamnă luni de muncă, emoții, îndoieli, speranțe, decizii și multe momente în care vei învăța și tu, ca părinte.

Iată cele 16 lucruri pe care mi-aș fi dorit să le știu înainte de acest drum.

1. Încrederea se construiește cu mult înainte de examen.
Nu în ultima săptămână și nici după afișarea rezultatelor. Copiii au nevoie să simtă, zi de zi, că cineva crede în ei, chiar și atunci când ei se îndoiesc de propriile puteri.

2. Odihna este parte din pregătire.
Somnul nu înseamnă timp pierdut. Un copil odihnit învață mai eficient, gândește mai clar și își gestionează mai bine emoțiile.

3. Alimentația, hidratarea și mișcarea contează la fel de mult ca orele de studiu.
Creierul are nevoie de energie, iar emoțiile au nevoie de echilibru. Pauzele, sportul și timpul petrecut în aer liber nu sunt o recompensă, ci o nevoie.

4. Pregătirea suplimentară poate face diferența, dar profesorul potrivit face diferența și mai mare.
Alegeți oameni care nu predau doar materia, ci cultivă și încrederea, respectul și curiozitatea.

5. Nu vă fie teamă să schimbați un profesor dacă relația nu funcționează.
Niciun rezultat nu justifică pierderea încrederii unui copil în sine. Exigența poate merge mână în mână cu respectul.

6. Susținerea emoțională este la fel de importantă ca pregătirea academică.
Uneori, un „Cred în tine” valorează mai mult decât încă un test rezolvat.

7. Învățați să vă gestionați propriile emoții.
Copiii simt anxietatea părinților, chiar și atunci când aceasta nu este exprimată în cuvinte. Echilibrul nostru devine, adesea, echilibrul lor.

8. Nu transformați nota într-o măsură a valorii copilului.
Rezultatul contează. Dar nu spune totul despre cine este acel copil și despre cine va deveni.

9. Evitați comparațiile.
Fiecare copil are ritmul lui, punctele lui forte și propriul parcurs. Comparațiile rănesc mai mult decât motivează.

10 Apreciați efortul, nu doar rezultatul.
În spatele fiecărei medii există sute de ore de muncă, renunțări și perseverență. Efortul merită recunoscut, indiferent de punctaj.

11. Nu lăsați examenul să ocupe întreaga copilărie.
Da, este o etapă importantă. Dar copiii au nevoie și de joacă, prieteni, râsete și vacanțe. Performanța nu ar trebui să le răpească bucuria de a fi copii.

12. Ascultați-vă copilul atunci când alegeți liceul.
Media deschide anumite uși. Alegerea drumului ar trebui să fie făcută împreună, ținând cont și de personalitatea, interesele și visurile lui.

13. Acceptați că perfecțiunea nu există.
Emoțiile, oboseala sau o clipă de neatenție pot schimba un rezultat. Asta nu înseamnă că munca depusă și-a pierdut valoarea.

14. Repartizarea computerizată este încă o etapă a procesului.
Urmează fișa de opțiuni, calcule, coduri de licee, ultimele medii și multă nerăbdare. Încercați să priviți această etapă cu realism, dar și cu încredere.

15. Liceul este începutul unui drum, nu destinația.
Succesul unui copil va depinde de mult mai multe lucruri decât numele liceului: de profesorii pe care îi va întâlni, de prietenii pe care și-i va alege, de implicarea lui și de valorile pe care le va construi.

16. Aveți grijă de relația cu copilul mai mult decât de orice rezultat.
Peste ani, nu își va aminti fiecare exercițiu rezolvat și nici fiecare punct pierdut. Își va aminti însă cum s-a simțit în această perioadă și dacă, atunci când îi era greu, a găsit acasă înțelegere, răbdare și încredere.

Nu putem schimba peste noapte sistemul de educație.

Dar putem schimba experiența pe care copiii noștri o trăiesc în interiorul acestui sistem.

Putem alege să punem mai puțină presiune și mai multă încredere.

Mai puține etichete și mai mult respect.

Mai puțină teamă și mai mult curaj.

Pentru că, înainte de orice examen, înainte de orice medie și înainte de orice clasament, copiii noștri au nevoie să știe că sunt văzuți, ascultați și iubiți.

Înainte de a fi elevi, copiii noștri sunt copii. Să nu uităm niciodată acest lucru.

Acest text este dedicat tuturor copiilor care au avut curajul să creadă în ei și tuturor adulților care au ales să creadă în ei înainte.

• Există examene care se dau într-o sală de clasă.
• Și există examene pe care le dăm, în tăcere, ca părinți.
• Evaluarea Națională este unul dintre ele.

În ultimul an am învățat mai mult decât formule, comentarii literare, procente sau subiecte de examen. Am învățat ce înseamnă să fii prezent, să ai răbdare, să încurajezi atunci când copilul nu mai are încredere în el și să îți gestionezi propriile emoții înainte de a-i cere lui să și le gestioneze pe ale lui.

Am înțeles că Evaluarea Națională nu începe în ziua examenului.

• Începe cu mult înainte.
• Începe în serile în care copilul obosește și totuși se întoarce la birou.
• Începe în diminețile în care își adună puterea și pleacă din nou la școală sau la pregătire.
• Începe în toate momentele în care alege să mai rezolve un exercițiu, în timp ce colegii lui sunt afară, la film sau în vacanță.

În București, presiunea este cu atât mai mare.

Concurența este uriașă, iar uneori câteva sutimi pot schimba traseul către un liceu foarte dorit.

De aceea, nu cred că este corect să spunem că nota nu contează.

Contează.

Este baremul de acces către anumite oportunități și către mediul educațional în care mulți copii își doresc să ajungă.

Este firesc să își dorească rezultate bune.

Este firesc să își dorească să vadă că munca lor a avut sens.

Dar, în același timp, este important să nu uităm că nota spune doar povestea unei zile.

Nu spune povestea copilului.

În spatele fiecărei medii există luni sau chiar ani de muncă.

Există copii care și-au pus, pentru o vreme, copilăria pe pauză.

• Au ieșit mai rar cu prietenii.
• Au renunțat la timp liber.
• Au învățat până târziu.
• Au obosit.
• Au avut îndoieli.

Și totuși au mers mai departe.

Există și părinți care au făcut sacrificii pe care nu le vede nimeni.

Au reorganizat programul familiei.

Au investit timp, energie și resurse.

Au învățat să își ascundă propriile temeri pentru a nu le transforma în povara copilului.

Există un stres invizibil al părinților despre care se vorbește prea puțin.

Poate că acesta este unul dintre cele mai dificile examene pe care le susținem împreună.

Dar dintre toate lecțiile pe care mi le-a oferit această perioadă, una mi se pare esențială.

Relația este mai importantă decât rezultatul.

Am înțeles asta și atunci când am ales să întrerupem colaborarea cu un profesor.

Nu pentru că nu își cunoștea materia.

Ci pentru că niciun copil nu învață mai bine atunci când este făcut să creadă că nu este suficient de bun.

Există încă adulți care cred că frica motivează.

Că presiunea produce performanță.

Că etichetele ambiționează.

Eu cred exact contrariul.

Cred că performanța adevărată se construiește într-o relație în care există respect.

• Încredere.
• Empatie.
• Exigență, dar fără umilire.

Un copil care se simte văzut și respectat va avea curajul să încerce din nou chiar și atunci când greșește.

Poate că aceasta este cea mai valoroasă lecție pe care ne-o oferă Evaluarea Națională.

Nu despre matematică.

Nu despre limba română.

Ci despre felul în care alegem să fim adulți în viața copiilor noștri.

• Profesori.
• Părinți.
• Mentori.
• Oameni.

Peste ani, este foarte posibil ca ei să uite punctajul obținut.

Dar nu vor uita cine le-a spus:

„Cred în tine.”

Nu vor uita cine i-a făcut să se simtă suficient de buni.

Nu vor uita cine le-a oferit încredere atunci când ei nu o mai găseau în ei înșiși.

Și nici cine i-a iubit mai mult decât orice rezultat.

Pentru că, atunci când se termină examenul, începe adevărata lecție.

Iar aceasta nu este despre note.

Este despre relația pe care o construim cu copiii noștri.

Și despre promisiunea pe care mi-aș dori ca fiecare copil să o audă acasă:

„Te iubesc. Și vom merge mai departe împreună.”

⸻

Pentru că, înainte de orice examen, copiii au nevoie de un loc în care să se simtă în siguranță.

"Niciuna dintre noi nu crede ca va fi mama de inger, nici macar nu se gandeste la asa ceva, dar, din pacate, unora dintre noi, mult prea multora….ni se intampla.

L-am asteptat si l-am dorit foaaarte mult pe “iubitu’ lu’ mama”; in saptamana 30 am descoperit ca era ceva in neregula cu inima lui, in final s-a stabilit ca inima lui functiona la 6% capacitate….si, da, asa cum m-a intrebat cineva la momentul respectiv “6% din 100%?”, mda….6% din 100%....Mi s-a spus sa ca nu avem alta varianta decat sa asteptam sa se termine….sa se termine sarcina de la sine, mi-au spus ca ar fi durat 2-3 saptamani. (mai mult…)

Voi incepe cu: "Doamne ce curs..." Cam asa a fost:)

A fost din cauza unui om extraordinar: Dl. doctor pediatru de la IOMC Alfred Rusescu, Mihai Craiu. Ne-a exemplificat atatea lucruri si cum sa le acordam primul-ajutor bebelusilor nostri care s-au grabit sa vina pe lume, incat nici nu stiu cu ce sa incep. (mai mult…)

Ce am mai aflat? Va las sa vizionati!

Somnul bebelusilor pare sa ramana un subiect de mare interes pentru toti parintii. Ce n-ai da pentru o noapte linistita in care toti sa fiti linistiti si odihniti? Stiu...cunosc...am experimentat acest vis si n-am crezut ca voi mai avea parte de un somn linistit vreodata:)

La cursurile organzate de Asociatia Unu si Unu pe lista speakerilor a fost si Mona Ciurezu - un specialist in aceasta directie la care am fost numai ochi si urechi!
Am discutat despre punctele de cotitura la bebelusii prematuri in ceea ce priveste somnul acestora. Despre somnul linistit, despre somnul activ etc. Sfaturi care sunt aplicabile copilasilor cu varsta de la 0 - 2 ani.

Multumim Mona pentru ca ai fost alaturi de noi, parintii care nu mai gaseau nici o solutie si care acum, am plecat de la curs "altfel"!

Sa avem bebelusi mai linistiti si care sa adoarma mai usor:)

Se apropie ziua piticilor. Si cum au crescut, vrem sa diversificam momentul cu personajele. Iar fluere, iar pictura pe fata, iar baloane si aceleasi joculete… Neh! Ne-am adunat toti 4 si anul acesta am ales altceva. Am ales magie. Ah, ce-mi place cuvantul acesta!
Il stiam pe MAGITOT (Ioan Marius Dragus) si l-am vazut la 2 evenimente si tipul este genial. Dar nu era disponibil. Si apuca-te sa cauti Diana…

Si asta am si facut. Si am tot cautat. Si mi-a placut ce am gasit. TeoMagic Show pare  alegerea  perfecta. Abia asteptam sa-l vedem in actiune.

Am inteles ca si Magic Valentino este ok, dar nu am ajuns sa-l cunosc personal.

Oricum, dupa petrecerea cavalerilor nostri, am de gand sa mergem si aici: Teatrul de Magie
Abia astept ziua cu magia! Copilul din mine o sa fie tare fericit. Si sper ca si copiii nostri.

De obicei sunt vocala. In aceasta aceea am avut emotii pentru ca am vorbit despre povestea mea si a zecilor de mii de familii care traiesc aceasta experienta alaturi de bebelusii lor prematuri, an de an. Au trecut 5 ani si inca simt de parca a fost ieri.  Stiu ca ce fac zi de zi de 3 ani in asociatie are un impact major asupra altora.

Si nu cred ca am fost vreodata mai responsabila decat sunt mama si lucrez in asociatie. De Unu si Unu depind alte vieti. Nu le putem salva. Stiu. Dar le putem ajuta sa depaseasca aceasta etapa.

Imi scriu parintii ca le mor copiii, sau ca au supravietuit dar nu au bani de tratamente ptentru recuperarea lor. Si asta ma paralizeaza. Faptul ca am avut in fata mea vorbitori experimentati, oameni care au puterea de a schimba ceva si modul cum ma prezentam ii putea influenta, m-a coplesit. Da. A fost extraordinar. Cred ca oamenii au simtit emotia mea curata si cu forta mobilizatoare a povestasilor si a Geaninei care a luptat pentru fiecare leu.

La finalul licitatiei erau 17.000 euro care urmeaza sa intre in contul Asociatiei Unu si Unu pentru cuiburi, seturi, cursuri de parenting si call centerul Alo,Prematuritate.

Multumirile merg catre Asociatia Povestasii care "duce povestea mai departe" si care a transformat o seara de marti seara intr-o seara memorabila! Multumim