Dupa ce am citit povestile celorlalte mamici, m-am hotarat sa va povestesc si eu ceea ce mi s-a intamplat o sa va explic mai tarziu de ce.

Dupa  6 ani de relatie, am facut nunta, ne mutaseram in casa noastra, eram un cuplu fericit dar simteam ca imi lipseste ceva, am zis gata… e timpul pentru un bebe si iata ca, dupa 3  luni de la nunta a venit si vestea cea mare, eram insarcinata, la 27 de ani, pentru prima oara.

Mi-am facut analizele uzuale, plus dublu test, triplu test, totul era in regula desi sarcina parea un pic mai mica decat saptamanile  pe care le aveam… insa mi se spunea ca totul e ok.

Cand am ajuns  la 21 de saptamani am mers la Iasi pentru a face morfologia fetala, am plecat acolo cu zambetul pe buze si.. m-am intors  plangand…cand l-am intrebat  pe  doctor daca e fetita raspunsul a fost dur: „Eu nu iti gasesc artera ombilicala si pe tine te  intereseaza ce e?’’

Am ramas  blocata, la sfarsit mi-a explicat… valorile  fluxurilor pe artera ombilicala erau mult mai mari decat  normalul si  mi-a spus ca nu se stie daca ajung pana la 7 luni.. sau daca bebelusul  va  trai… din pacate nu se putea hrani corespunzator prin artera ombilicala.

Una din intrebarile de baza a fost,  „de ce? ce am?”  mi s-a spus ca asa s-a format sarcina, pur si simplu.

Ajunsa acasa, in Bacau, am fost la ginecologul meu, mi-a spus sa nu bag in seama toate prostiile, sa merg acasa si sa ma rog…zis si facut.

Dupa 3 saptamani m-au luat niste dureri, am ajuns la spital, cand  mi s-a facut din nou ecografie si-a dat  seama in sfarsit si ginecologul meu   ca   situatia e grava si mi-a  zis sa fug la Iasi.

Nu stiu ce s-ar fi intamplat  daca am fi mers la Iasi, insa sotul meu, indrumat parca de o forta divina, a  cautat pe internet unde sunt cele mai mari sanse ca un prematur  sa supravietuiasca, a dat de un interviu cu Doamna Profesor Stoicescu de la maternitatea Polizu din Bucuresti, i-a trimis  un  e- mail  si inca o data, norocul a  facut ca Doamna Profesor sa ii raspunda imediat  si  uite asa ne-am urcat in masina si am plecat la Bucuresti.

La primul ecograf  mi s-a spus ca situatia e  sumbra….  nu prea ni se dadeau sanse. Ginecologul  care s-a ocupat de mine acolo m-a trimis la  Fundeni pentru analize la sange la un hematolog si asa am reusit sa aflu si eu ce mi se intampla de fapt …fluxul  pe artera ombilicala  a fost afectat de o boala de coagulare a sangelui si anume Trombofilie.

Urmatoarele 6 saptamani au fost  foarte grele, am ramas internata,  mi se faceau injectii cu un anticoagulant si ne rugam  sa  prelungim cat mai mult  sederea fetitei in burtica pentru a avea cat mai multe sanse de supravietuire.  

Asa am ajuns la  31 de saptamani, au trebuit  sa ma opereze  pentru ca fetita nu mai crestea si la mine incepuse sa se manifeste  o consecinta a trombofiliei, preeclampsia, luam 3 pastile de tensiune pe zi si tot se ridica la 16 cu 10.

Dupa multe saptamani de chin a trecut si operatia, m-am trezit din anestezie, a venit sotul la mine si prima mea intrebare a fost… ce face fetita mea? Imi era foarte frica, dar ma gandeam doar la ea.

Mititica noastra  s-a nascut la 900 de grame si doar 35 de cm.

Imi voi aminti toata viata cu emotie cum a fost prima oara cand am intrat la ea la terapie intensiva unde a stat  o luna  de zile, era atat de micuta, doar piele si os si prin incubator se auzea foarte incet plansul ei, am inceput sa ii vorbesc si s-a linistit brusc, parea ca ma asculta.

Luptatoarea mea a dus  o lupta  acerba  pentru a trai, atat  in burtica cat si in perioada de spitalizare, a trecut peste diverse infectii intraspitalicesti,  defect septal interventricular,hipoglicemie si multe altele, ca  majoritatea  prematurilor  de altfel, pentru ca ei saracii  nu sunt pregatiti pentru a veni  pe lume.

Insa dupa aproape inca 2 luni de spitalizare in care asteptam cu nerabdare  sa  creasca si sa se faca bine si  eram fericita pentru fiecare  10 grame pe care le lua, am ajuns in sfarsit acasa, la 1980 de grame, extrem de fericita.

Acum  am mai crescut,  curand facem  5 luni de la nastere, avem  4700 de grame  si lupta continua,ma rog  sa o vad vorbind,  si mergand,  sa fie un copil normal… ce se va  mai intampla.. nu stiu, insa sunt  recunoscatoare pentru faptul ca    desi nu ni se dadeau  sanse, fetita mea  a supravietuit si acum o pot tine in brate.

La inceput  v-am spus ca  voi vorbi despre motivul care m-a facut sa va spun povestea mea, trombofilia  este  o boala despre care nu prea se stie in Romania, o femeie  abia dupa ce pierde mai multe sarcini este indrumata sa isi faca teste pentru depistarea trombofiliei si  ori de cate ori voi avea ocazia sa vorbesc despre aceasta problema o voi  face.

Multa bafta si rabdare  tuturor mamicilor  de prematuri,  acesti mici luptatori  trebuie sa fie invingatori, merita!

Mama cu bebelus nascut prematur, Bacau